28 iunie este una dintre cele mai triste zile din istoria românilor. Este ziua când am pierdut Basarabia. Azi, la 79 de ani de la acceptarea ultimatumului (de ce am acceptat este o altă discuție) putem observa drumul anevoios al Basarabiei, al Republicii Moldova, cu tristețea dată de faptul că după 1990 nicio generație de politicieni nu a reușit să îndrepte eroarea, slăbiciunea celor care au acceptat nota sovietică.
Tot 28 iunie 1914 este ziua când a început cel mai mare război al lumii. Arhiducele Franz Ferdinand, moștenitorul tronului Austro-Ungariei, a fost asasinat la Sarajevo. Pentru sârbi Gavrilo Princip este erou, pentru restul lumii, naționalist!
După 1990 am ratat de fiecare dată momentul, argumentând că sunt frații noștri, că suntem alături de ei dar în fapt ne-am rezumat a observa cum corupția, sărăcia, influența rusă crește constant. Azi, românii, (când deținem președinția Consiliului Uniunii Europene) observă cum Republica Moldova este sub influență rusească, fără ca oficialitățile de la București, să fie luate în considerare. Încă o dovadă a faptului că cei care ocupă demnități în statul român sunt pe lângă subiect. Iar istoria arată că cei care nu înțeleg momentele, rămân pe lângă acestea.
Vă propun o retrospectivă din 1940 spre 1918:
Nota Ultimativă Sovietică, 26 iunie 1940:
„În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de Uniunea Sovietica (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, calcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.
Uniunea Sovietică nu s-a impacat niciodată cu faptul luării Basarabiei cu forţa, ceea ce Guvernul sovietic a declarat nu o singură dată şi deschis în faţa întregii lumi.
Acum, când slăbiciunea militară a U.R.S.S. a rămas în domeniul trecutului, iar situaţia internaţională care s-a creat cere rezovlare rapidă a chestiunilor moştenite din trecut, pentru a pune în fine bazele unei păci solide între ţări, U.R.S.S. consideră necesar şi oportun ca-n interesul restabilirii adevărului să păşească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice.
Guvernul sovietic consideră că chestiunea întoarcerii Basarabiei este legată în mod organic cu chestiunea transmiterii către U.R.S.S. a acelei părţi de Nord a Bucovinei a cărei populaţie este legată în marea sa majoritate cu Ucraina Sovietică prin comunitatea soartei istorice, cât şi prin comunitatea de limbă şi compoziţiune naţională.
Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părtii de Nord a Bucovinei către U.R.S.S. ar putea reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despagubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită U.R.S.S. şi populaţiei Basarabiei prin dominaţiunea de 22 de ani a României în Basarabia.
Guvernul U.R.S.S. propune Guvernului Regal al României:
- Să înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia.
- Să transmită Uniunii Sovietice partea de Nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată.
Guvernul sovietic îşi exprimă speranţa că Guvernul român va primi propunerile U.R.S.S. şi că acesta va da posibilitatea de a se rezolva pe cale paşnică conflictul prelungit dintre U.R.S.S. şi România.
Guvernul sovietic aşteaptă răspunsul Guvernului Regal al României în decursul zilei de 27 iunie curent.”
Răspunsul Guvernului Român, 27 iunie 1940:
„Guvernul U.R.S.S. a adresat Guvernului român o notă care a fost remisă la 26 iunie 1940, seara, de catre Excelenţa Sa domnul Molotov, Preşedintele Comisarilor Poporului ai Uniunii Sovietice şi Comisar al Poporului pentru Afacerile Străine, Excelenţei Sale domnul Davidescu, Ministrul României la Moscova.
Fiind însufleţit de aceeaşi dorinţă ca şi Guvernul sovietic de a vedea rezolvate prin mijloace pacifice toate chestiunile care ar putea să producă o neînţelegere între U.R.S.S. şi România, Guvernul Regal declară că este gata să procedeze imediat, şi în sprijinul cel mai larg la discuţiunea amicală şi de comun acord a tuturor propunerilor emanînd de la Guvernul sovietic.
În consecinţă, Guvernul român cere Guvernului sovietic să binevoiască a indica locul şi data ce doreşte să fixeze în acest scop. De îndată ce va fi primit un răspuns din partea Guvernului sovietic, Guvernul român işi va desemna delegaţii şi nădăjduieşte ca conversaţiile cu reprezentanţii Guvernului sovietic vor avea ca rezultat să creeze relaţiuni trainice de bună înţelegere şi prietenie între U.R.S.S. şi România.”
Guvernul sovietic trimite Guvernului României o a doua Notă Ultimativă din noaptea de 27/28 iunie 1940:
„Guvernul U.R.S.S. consideră răspunsul Guvernului Regal al României din 27 iunie ca imprecis, deoarece în răspuns nu se spune direct că el primeşte propunerea Guvernului sovietic de a-i restitui neîntîrziat Basarabia şi partea de Nord a Bucovinei. Însă cum Ministrul României la Moscova, domnul Davidescu, a explicat că răspunsul menţionat al Guvernului Regal al României înseamnă accedarea la propunerea Guvernului sovietic, Guvernul sovietic, primind această explicaţie a domnului Davidescu, propune:
- În decurs de 4 zile, începînd de la ora 14:00, după ora Moscovei, la 28 iunie, să se evacueze teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de trupele româneşti.
- Trupele sovietice în acelaşi timp să ocupe teritoriul Basarabiei şi partea de Nord a Bucovinei.
- În decursul zilei de 28 iunie, trupele sovietice să ocupe următoarele puncte: Cernăuţi, Chişinau, Cetatea Albă.
- Guvernul Regal al României să ia asupra sa răspunderea în ceea ce priveşte păstrarea şi nedeteriorarea căilor ferate, a parcurilor de locomotive şi vagoane, podurilor, depozitelor, aerodromurilor, întreprinderilor industriale, uzinelor electrice, telegrafului.
- Să numească o comisie alcătuită din reprezentanţi ai Guvernelor român şi al U.R.S.S., cîte doi din fiecare parte, pentru lichidarea chestiunilor în litigiu în legătură cu evacuarea armatei române şi instituţiilor din Basarabia şi partea de Nord a Bucovinei.
Guvernul sovietic insistă ca Guvernul Regal al României să răspundă la propunerea sus-menţionată nu mai tîrziu de 28 iunie, ora 12:00 ziua (ora Moscovei).”
Răspunsul Guvernului Român, 28 iunie 1940
Guvernul român, pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să primească condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic.
În plan extern România, care continua să militeze pentru respectarea tratatelor de pace de la Paris din 1919 – 1920, pentru respectarea graniţelor sale; împreună cu statele membre ale Micii Înţelegeri şi Înţelegerii Balcanice, s-a pronunţat pentru integritatea şi securitatea zonei.
Pe această linie la 26 iunie 1940, V. Molotov i-a înaintat lui Gh. Davidescu o notă ultimativă prin care cerea retrocedarea imediată şi cu orice preţ a Basarabiei şi a nordului Bucovinei. În explicaţiile cerute pe baza notei, ministrului nostru la Moscova i s-a explicat că: „România s-a folosit de slăbiciunea Uniunii Sovietice din 1918, ocupând Basarabia populată în principal cu ucraineni. Acum, în 1940, slăbiciunea militară a U.R.S.S. este de domeniul trecutului, iar situaţia internaţională cere o rezolvare rapidă a problemelor moştenite din trecut, iar pentru a pune bazele unei păci solide între ţări, guvernul sovietic cere înapoierea imediată a Basarabiei Uniunii Sovietice.”[1]Referitor la Bucovina, sovieticii erau de părere că această zonă ar putea reprezenta într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită U.R.S.S.-ului şi populaţiei Basarabiei prin dominaţia de 22 ani a României în Basarabia.
După pierderile suferite în est a urmat dictatul de la Viena, 30 august 1940, prin care România a pierdut Ardealul în favoarea Ungariei, iar Cadrilaterul a revenit Bulgariei.
România şi-a fixat poziţia politicii sale externe prin aderarea la Axă, 1940. Schimbarea de regim de la 6 septembrie, a determinat de asemenea o strângere a relaţiilor României cu Axa. Împrejurările care au dus la arbitrajul de la Viena au determinat importante urmări în relaţiile noastre cu Ungaria, Uniunea Sovietică şi Bulgaria.
Criza endemică a raporturilor cu Ungaria, nu a putut fi, rezolvată prin arbitrajul de la Viena, fiind mai degrabă agravată prin executarea acestuia. De observat că Ungaria, cu tot câştigul teritorial, nu părea a socoti că soluţia de la 30 august era definitivă; în aceasta privinţă este simptomatic discursul de la Cluj al regentului Horthy care a cerut compatrioţilor săi să se pregătească în vederea unei soluţii.
De la Tratatele de Pace de la Paris…
În plan extern România, care continua să militeze pentru respectarea tratatelor de pace de la Paris din 1919 – 1920, pentru respectarea granițelor sale; împreună cu statele membre ale Micii Înţelegeri şi Înţelegerii Balcanice, se pronunţa pentru integritatea şi securitatea zonei.
Pe această linie la 26 iunie 1940, V. Molotov i-a înaintat lui Gh. Davidescu o notă ultimativă prin care cerea retrocedarea imediată şi cu orice preţ a Basarabiei şi a nordului Bucovinei.
Unu dintre cei care a înțeles că trebuie să existe relații cu Uniunea Sovietică a fost Nicolae Titulescu. Dacă pentru granițele celelalte existau Alianțe (Mica Înțelegere, Înțelegerea Balcanică, relații bilaterale) pentru granița estică România era descoperită. Mai mult, nu poți ignora vecinul cel mai mare din lume și una dintre cele mai mari puteri din lume. Așa că Nicolae Titulescu a demarat discuții cu omologul său. Poate alta ar fi fost istoria dacă acesta nu ar fi fost dat afară din guvern de Carol al II-lea.
Postăm mai jos o telegramă din 1931:
Telegramă a lui Nicolae Titulescu, delegat permanent la Societatea Națiunilor-Geneva, către Dimitrie I. Ghika[1], ministru al Afacerilor Străine al României, privind poziția Turciei față de raporturile Europa-URSS și respectiv cele româno-sovietice:
FN 24 mai 1931, Geneva[2]
Absolut strict confidențial
Marinković m-a pus în curent de o convorbire ce a avut cu Tevfik Rushdi [Rüstü]-bey, ministrul Afacerilor Străine al Turciei. Acesta i-ar fi spus: Toată politica Turciei se bazează pe amiciţia cu Sovietele. Turcia nu mai voieşte să repete eroarea istorică de a fi adversarul Rusiei. Căci, în caz de conflict cu Rusia, Turcia nu poate să se bizuiască pe nici un ajutor serios din partea Europei. În consecinţă, Turcia are două mari temeri: un război între Europa şi Soviete şi un război între Soviete şi România. În primul caz, Turcia voieşte să rămână neutră, căci deşi e situată în Asia are toate interesele ei în Europa. Dar îi este teamă să nu fie silită a ieşi din neutralitate. În acest caz va merge cu Sovietele. Şi în cazul unui război între Soviete şi România, Turcia doreşte să rămână neutră. Cum însă, dacă aliaţii vor ajuta pe România, nu o pot face decât pe mare, se întreabă dacă simplul lor cuvânt că nu vor închide Strâmtorile va fi suficient pentru Marile Puteri. Dacă acestea vor cere garanţii reale şi Turcia consimte, Sovietele vor considera gestul Turciei ca o ieşire din neutralitate şi deci le pot declara război. Dacă Turcia nu dă aceste garanţii, iat-o în ceartă cu Europa. Este, deci, de cel mai mare interes să intervină un acord pe Basarabia între Soviete şi România. Turcia a sondat Sovietele. Şi a ajuns la convingerea că este aci o chestiune de prestigiu mai mult decât de fond. Prestigiul Sovietelor cere ca acestea să nu renunţe la ideea de plebiscit. Dar România ar putea să admită plebiscitul peste zece ani, de pildă, şi astfel s-ar putea cădea de acord, după părerea Turciei.
Marinković a răspuns că România nu poate renunţa la convenţiunea[3] semnată de Marile Puteri şi la libera determinare a Basarabiei din 1918 contra unei situaţiuni internaţionale nesigure, ca aceea pe care o creiază un plebiscit în perspectivă oricât de depărtată ar fi data. La lumina declaraţiunilor ministrului Afacerilor Străine al Turciei, repet punctul meu de vedere deja exprimat în trecut. O negociere directă a României cu Rusia, pe baza unei plenipotenţe date de guvernul român, alături de altă plenipotenţă pentru tezaurul artistic, care ar fi pretextul aparent al negociaţiunilor, face jocul Sovietelor şi descoperă România; dacă Sovietele sunt de bună credinţă sinceră, cer prima plenipotenţă şi nu se mulţumesc cu a doua, care constituie pretextul aparent. Pentru că îndată ce Sovietele sunt în posesiunea primei plenipotenţe, ei au dovadă scrisă că România consideră chestiunea Basarabiei ca deschisă şi ruperea negociaţiunilor nu le mai poate vătăma, ci numai folosi, căci după propria mărtusire a României chestiunea Basarabiei nu este rezolvată din punct de vedere internaţional. Pe urma unei asemenea mărturii pe care o substituie simplul act de plenipotenţă, plebiscitul urmează în mod fatal ca singura soluţiune de a rezolva conflictul în afară de război. România nu trebuie sub nici un cuvânt să iasă din situaţia ei de azi. Numai mediaţiunea unei Puteri amice, ca de pildă cea propusă de Italia în cursul lunii ianuarie, poate împăca necesitatea pentru România de a nu ieşi din poziţiunea internaţională de azi în chestiunea Basarabiei, cu necesitatea de a vedea graniţele noastre recunoscute şi de Rusia. În adevăr, mediatorul vorbeşte în numele lui şi nu are nevoie de plenipotenţa românească, care constituie, în caz de ruptură, o mărturie defavorabilă intereselor ţării. România este presupusă că ignorează mediaţiunea. De altfel, Domnul Grandi mi-a spus acum la Geneva că va continua a se ocupa de chestiunea Basarabiei, dat fiind că i s-a comunicat de guvernul român, în februarie, că lucrul este agreabil.
Dar chestiunea cere timp şi tact, a spus Domnul Grandi.
AMAE, fond 71/1920-1944. Turcia, vol. 67, f. 276-280.
În cartea lui V.V.Tilea, Acțiunea diplomatică a României nov.1919 – mart.1920, scrisă în 1925, acesta, foarte apropiat de Alexandru Vaida Voevod și foarte ”îndepărtat” de Ion I.C. Brătianu, publică o analiză care merită citită despre negocierile de la Tratatele de Pace de la Paris cât și dezbaterile despre Basarabia.
P.S. Transferarea prerogativelor regale către fiul său Mihai, venirea lui Ion Antonescu la conducerea țării, decizia regelui Mihai I prin care l-a arestat pe Ion Antonescu și trecerea de partea sovieticilor, este un subiect pe care-l vom tratata într-un studiu viitor.
[1] Dimitrie I. Ghika (1875-1967), diplomat român (din 1894); misiuni diverse la Roma, Sankt Petersburg, Berna, Salonic, Viena; trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Atena (1898-1900), Sofia (1911-1913), Roma (1913-1917, 1928-1931), Paris (1920-1922), Bruxelles şi Luxemburg (1932-1936). Membru al delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris (nov. 1919-1920), a fost printre semnatarii Tratatului de Pace cu Imperiul Otoman (Sèvres, 10 aug. 1920). Secretar General al MAS (1928-1931). Ministru al Afacerilor Străine în guvernul N. Iorga (27 apr. 1931-5 iun. 1932). În retragere din 1937. Membru în Consiliul Superior al Frontului Renaşterii Naţionale şi senator (1939), a părăsit România în ian. 1948, împreună cu Familia regală, stabilindu-se la Bruxelles. În curând, amplele sale însemnări purtând titlul De la démocratie à la voyoucratie vor apare la Editura Cavallioti, în seria Memorii. Biografii diplomatice. Documente, iniţiată de noi în anul 2000.
[2] Telegrama a fost înregistrată sub nr. 30 773 din 25 mai 1931 la MAE (Direcţiunea Cabinetului şi a Cifrului).
[3] Este vorba de Tratatul de la Paris, semnat la 20 octombrie 1920.