Preliminarii la 23 august 1944: Maniu, comuniștii și Palatul

Summary

Entering into World War II Hitler allied, Romania led by Marshal Ion Antonescu sought, at the end of 1943 and the beginning of 1944, the best ways to break free from the Third Reich. Our study follows the manner in which the coalition of the Opposition  created around Iuliu Maniu succeeded, the role played by the Communists and the decisive involvement of the Palace in the  August 23^rd coup d`état, analyzing the political preliminaries of this major act of the contemporary history of Romania.

Keywords:

Second world war, Iuliu Maniu, Ion Antonescu, King Michael, armistice, coup d`état

 

În momentul abdicării regelui Carol al II-lea, Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, în calitatea lor de conducători ai celor două mari partide democratice din ţară, au refuzat să se asocieze noului regim, preferând adoptarea unei poziţii care să le permită să critice derapajele puterii. Cei doi au păstrat aceeaşi rezervă şi după rebeliunea legionară din ianuarie 1941, cu precizarea că Iuliu Maniu a rămas totuşi într-un contact permanent cu conducătorul statului, principalul subiect abordat fiind situaţia României în conflictul mondial, pentru ca după dezastrul de la Stalingrad în prim-plan să treacă chestiunea armistiţiului.

Recunoscut de toată lumea drept adevăratul lider al opoziţiei, fiind omul politic care avea cele mai bune contacte în Occident, în speţă la Londra, Maniu a prezentat interes şi pentru comunişti, care – în condiţiile războiului şi mai ales după ce evoluţia acestuia prefigura un alt tip de relaţii cu Uniunea Sovietică – au încercat să-l contacteze pe preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc, în vederea creării unui larg front patriotic, conform instrucţiunilor primite de la Moscova. Un prim episod din lunga şi sinuoasa istorie a subiectului avea să se producă încă la 15 februarie 1941, deci cu patru luni înainte de atacarea Uniunii Sovietice. Având în vedere trecutul Partidului Comunist din România, Maniu a respins în mod categoric prima solicitare venită prin intermediul emisarului Constantin Agiu[1].

Comuniştii n-au dezarmat şi în primăvara anului următor, la 15 aprilie 1942, prin Vasile Bâgu şi Petre Iordache au început discuţii cu Ghiţă Popp, care era secretarul general al P.N.Ţ. şi un apropiat al preşedintelui Maniu. Mesajul celor doi era că Partidul Comunist a decis să suspende orice acţiune care ar fi putut împiedica crearea unui larg front antifascist[2], deci, cu alte cuvinte, că formaţiunea era gata să se alinieze la jocul politic democratic. Tot în urma unei noi întrevederi între Ghiţă Popp şi Vasile Bâgu, Maniu a acceptat să se întâlnească pentru prima dată cu liderul comunist în noaptea de 19 iunie 1942[3].

Ca efect al acestei luări de contact, la 26 iunie 1942, Iuliu Maniu primea o scrisoare din partea Comitetului Central al Partidului Comunist din România (P.C.d.R.) în care se propunea crearea unui Front Unic Naţional, pe baza unei platforme în opt puncte[4]. Reacţia lui Maniu a fost una ponderată. În primul rând, el nu avea încredere în „schimbarea la faţă” atât de rapidă a Partidului Comunist, la care se adăugau diferenţele doctrinare. Din această cauză, progresele la negocierile dintre cele două părţi erau lente[5]. O nouă scrisoare a conducerii P.C.d.R., intrată în posesia lui Iuliu Maniu pe filiera Constantin Agiu – Ghiţă Popp, la 20 decembrie 1942, în care, pornind de la exemplul alianţei dintre Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite, se propunea realizarea unui front democratic al opoziţiei[6], nu a produs niciun efect notabil pentru raporturile reciproce dintre cele două formaţiuni.

O problemă care alimenta neîncrederea preşedintelui P.N.Ţ., pe lângă faptul că fiecare întâlnire cu un reprezentant al comuniştilor constituia un risc major pentru propria securitate, era legată de starea de conspirativitate în care activau aceştia, precum şi lipsa unor informaţii absolut necesare precum componenţa conducerii Partidului Comunist. În aceste condiţii, deşi a primit mai mulţi emisari ai extremei stânga, Maniu avea să-l prefere pe avocatul Lucreţiu Pătrăşcanu, care avea legături şi în cercurile Palatului. Din păcate, încă din februarie 1941, acesta era trimis în domiciliu obligatoriu la Poiana Ţapului[7].

În fruntea P.C.d.R. fusese numit de către Biroul Executiv al Internaţionalei Comuniste, în noiembrie 1940[8], ca secretar general Ştefan Foriş[9],  la scurt timp după ce Partidul prime o grea lovitură în primăvară, atunci când organele Siguranţei au descoperit tipografia Comitetului Central, în luna martie[10], ceea ce determinat trimiterea lui Vasile Luca şi Ştrul Zighelboim la Moscova pentru a primi noi instrucţiuni[11]. La scurt timp, mai precis la 24 aprilie, din cauza informaţiilor furnizate de Nicu Tudor (care era şi agent al Siguranţei, cel care a dat detaliile legate de plecarea din ţară a lui Luca şi Zighelboim pe baza cărora cei doi au fost arestaţi la graniţă), a fost arestat T. Georgescu în momentul în care a încercat să intre în contact cu Teia Lupu Roitman, la locuinţa acesteia[12].

În plus, trebuie să avem în vedere şi faptul că, odată cu T. Georgescu, au mai fost arestaţi alţi 14 comunişti cu funcţii de conducere[13] sau care colaborau cu membri ai C.C. De asemenea, notând că Gheorghe Gheorghiu-Dej era închis încă din 1933[14], iar Ana Pauker a plecat în Uniunea Sovietică la 3 mai 1941, în urma unui schimb reciproc de prizonieri[15], avem imaginea derutei de la vârful conducerii P.C.d.R. în perioada până la începerea războiului cu Uniunea Sovietică.

În schimb, după eliberarea de la Doftana în noiembrie 1942, se va afirma tot mai mult personalitatea lui Emil Bodnăraş, care, alături de Lucreţiu Pătrăşcanu, va juca rolul cel mai activ din tabăra comunistă în pregătirea răsturnării regimului Antonescu. Bodnăraş, născut la 10 februarie 1904, la Colomeea, absolvise Şcoala Superioară de Artilerie, fiind din 1927 ofiţer la Timişoara şi Cernăuţi[16]. În noaptea de 16/17 februarie 1932 a fugit în Uniunea Sovietică, trecând Nistrul pe la Hotin. În acel moment, era locotenent la Regimentul 12 Artilerie Sadagura, iar părăsirea ţării echivala cu dezertarea[17]. Arestat şi condamnat în 1934, a fost închis la Doftana până în noiembrie 1942, când a fost eliberat.

În privinţa chestiunilor de ordin doctrinar, este de semnalat faptul că, după 22 iunie 1941, comuniştii au adoptat un program mai apropiat de cerinţele partidelor de opoziţie, punând accent pe exploatarea sentimentelor patriotice. Cel mai bun exemplu în acest sens este Platforma C.C. adoptată la 6 septembrie 1941, intitulată semnificativ Lupta poporului român pentru libertate şi independenţă naţională. Sarcinile Partidului Comunist din România[18]. Documentul enumera cele zece ţeluri principale ale formaţiunii legate de încetarea războiului, de recuperarea întregii Transilvanii, de îmbunătăţirea situaţiei economice a populaţiei. Desigur că în privinţa Basarabiei şi a Bucovinei de Nord era adoptată o altă linie, care să convină Moscovei, vorbindu-se doar despre „încetarea jefuirii şi prigonirii popoarelor” din aceste zone.

La 20 iulie 1942, după ce Ştefan Foriş intrase în posesia noilor instrucţiuni trimise de Comintern[19], a fost adoptată Rezoluţia C.C. al P.C.d.R. cu titlul De la jocul criminal antisovietic la războiul mondial[20]. Documentul, redactat în cel mai pur stil al stalinismului de război, începea cu o autocritică a activităţii desfăşurate de conducerea partidului, cauzată de arestările care din aprilie 1941 „se ţin lanţ”. În plus, C.C. recunoştea că greşise în privinţa politicii faţă de Frontul Renaşterii Naţionale, în cea privind breslele, că evaluase greşit problema naţională şi pe cea a Dictatului de la Viena.

În privinţa sarcinilor ce reveneau partidului, rezoluţia punea în prim-plan chestiunile generate de război, ieşirea din Axă şi trecerea în tabăra Uniunii Sovietice. Nu lipseau chestiunile de ordin propagandistic, între care amintim o nouă reformă agrară, dar şi un decalog al comunistului în perioada conflictului mondial, accentul căzând pe patriotism[21].

Implicarea Palatului Regal

Treptat, dar sigur, tabăra opoziţiei va primi un sprijin care s-a accentuat odată cu trecerea timpului şi din partea Palatului. Preluând puterea, Ion Antonescu l-a tratat pe regele Mihai ca pe un copil, care nu era pregătit să se implice în probleme statului, asumându-şi, aşa cum am arătat deja, povara tuturor deciziilor majore. Fiind înconjurat de o serie de sfetnici apropiaţi de opoziţie, precum Ion Mocsony-Stârcea, Mircea Ionniţiu, Dimitrie Negel, Grigore Niculescu-Buzeşti sau generalul Constantin Sănătescu, regele a început să fie pus la curent cu evoluţiile politice şi să realizeze faptul că, mai ales după Stalingrad şi Kursk, ţara merge într-o direcţie greşită şi extrem de periculoasă. Un prim semnal al faptului că suveranul era îngrijorat de mersul evenimentelor îl găsim într-o notă a Serviciului Special de Informaţii din 27 ianuarie 1942, care prezintă discuţia dintre Mihai şi liderul naţional-ţărănist Ion Mihalache din 24 ianuarie, cu prilejul primirii la Palat a membrilor Ordinului Ferdinand I[22].

De aici şi până la rolul pe care şi-l va asuma tronul începând din primăvara anului 1944, a fost parcurs un drum lung şi sinuos[23]. Preluarea, la 29 martie 1943, a funcţiei de mareşal al palatului de către generalul Constantin Sănătescu poate fi considerată drept un moment de cotitură în privinţa radicalizării poziţiei regelui Mihai şi a răcirii, treptate, dar sigure, a raporturilor cu mareşalul[24].

Apropierea frontului şi evenimentele din 1943 au stimulat activitatea grupărilor politice din România. Se observă o implicare tot mai activă a conducerii social-democrate, reprezentată de avocatul Constantin Titel-Petrescu, care începe să fie curtată tot mai intens de comunişti în ideea realizării unui Front Unic Muncitoresc. Ca şi în cazul lui Maniu, socialiştii au întâmpinat cu reticenţă demersul venit din partea extremei stânga, concretizat într-o scrisoare pe care C.C. al P.C.d.R. a adresat-o, la 5 ianuarie 1943, omologilor social-democraţi, chemându-i pe aceştia la luptă împotriva hitlerismului şi la unitate de acţiune[25].

Având o vastă experienţă politică în privinţa extremei stânga, Titel-Petrescu nu s-a grăbit să răspundă la scrisoarea din 3 ianuarie, motiv pentru care, la 15 ianuarie, a fost vizitat de o delegaţie comunistă formată din Petre Ion şi Mihai Magheru. După cum reiese din raportul întocmit de Petre Ion[26], nu s-au putut discuta chestiuni privind colaborarea stângii, întrucât cei doi emisari au fost ţinuţi în holul locuinţei preşedintelui Partidului Social-Democrat[27]. În schimb, potrivit unei note informative a S.S.I. din 14 martie, Titel-Petrescu a luat legătura cu I. Maniu[28].

Având dificultăţi cu socialiştii, comuniştii au insistat pe lângă Maniu. La 28 ianuarie, Vasile Bâgu a transmis, prin intermediul lui Ghiţă Popp, o nouă scrisoare din partea C.C. comunist adresată preşedintelui P.N.Ţ.[29] Documentul, care va fi descoperit de Siguranţă la 15 decembrie 1943[30], după ce făcea un rezumat al schimburilor de mesaje dintre cele două părţi, chema la acţiune: „Cea mai grabnică cerinţă naţională este retragerea restului armatei române în ţară sau chiar numai până la Nistru şi pace separată cu U.R.S.S., Anglia şi Statele Unite. Noi facem un călduros apel la patriotismul dvs. pentru a ne uni forţele, a chema la luptă toată suflarea românească peentru realizarea acestei cerinţe naţionale cât nu este prea târziu şi vă cerem un acord comun în vederea acţiunii şi a creării Frontului Patriotic al întregului popor român”.

Recunoscut drept liderul neoficial al opoziţiei, Maniu va fi contactat, în mod oarecum surprinzător, şi de fostul prim-ministru Gheorghe Tătărescu. Acesta a declanşat o puternică acţiune politică atât în plan intern, cât şi extern, încercând să iasă din izolarea politică datorată faptului că era considerat un apropiat al lui Carol al II-lea şi, prin urmare, avea o responsabilitate pentru dezastrul din 1940. În primăvara anului 1943, Tătărescu – potrivit unei note a S.S.I. din 30 martie[31] – îi propunea lui Maniu, prin intermediul lui Mircea Cancicov, realizarea unei „uniuni sacre”. La această alianţă urmau să participe toţi liderii de partide, cu intenţia declarată de a conlucra, pentru ca la preconizata conferinţă de pace interesele României să fie apărate în mod solidar de întregul eşichier politic.

Demersul lui Tătărescu era însă sortit eşecului, mai ales că răspunsul lui Maniu nu a întârziat. La 29 martie, el îi scria lui Cancicov în legătură cu iniţiativa lui fostului premier: „Salvarea ţării nu poate fi realizată prin «uniuni», oricum ar fi ele numite şi oricare ar fi lozincile pe care s-ar înjgheba. Ea se poate realiza numai prin trezirea conştiinţei naţionale, purificate, întemeiată pe concepţii altruiste, naţionaliste şi democratice. Ori această grandioasă operă de regenerare nu poate fi susţinută de oameni care au fost în ultimii zece ani factori diriguitori, la temelia acţiunilor de stat, care au schimbat esenţial orientarea noastră internaţională, care au consimţit la ciuntirea hotarelor noastre interioare, sociale şi naţionale. Între aceştia primul loc îl ocupă domnul Gheorghe Tătărescu. Din defect structural sau din slăbiciune momentană trecătoare? Nu se poate şti. În tot cazul, efectele sunt groaznice”[32].

P.C.d.R. după dizolvarea Cominternului

Un eveniment internaţional, respectiv dizolvarea Internaţionalei a III-a Comuniste, în urma hotărârii Prezidiumului Comitetului său Executiv, din 15 mai 1943[33], a avut drept efect intern dinamizarea activităţii comuniştilor indigeni. Momentul era considerat de I. Maniu, Dinu Brătianu, Titel-Petrescu şi chiar de către cercurile Palatului, drept un factor politic ce nu mai putea fi ignorat[34]. La 15 iunie, salutând decizia luată la Moscova, C.C. al P.C.d.R. adopta un document în care se sublinia: „Prin dizolvarea Internaţionalei Comuniste a dispărut şi ultima piedică din calea unirii tuturor forţelor naţionale cu Partidul Comunist din România, în lupta contra cotropitorilor hitlerişti. Partidul nostru a fost liberat de obligaţiile sale, decurgând din regulamentele şi deciziile Internaţionalei Comuniste. Conştient de gravitatea istorică a momentului, C.C. al Partidului Comunist propune tuturor partidelor şi organizaţiilor patriotice formarea unui Comitet Naţional de luptă pentru eliberarea ţării”. Acest comitet urma să fie format pe baza unei platforme maximale, în zece puncte, care prevedea oprirea livrărilor de petrol, alimente şi material de război către Germania, ieşirea României din Axă şi semnarea păcii separate cu Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite, răsturnarea regimului Antonescu şi restaurarea drepturilor şi libertăţilor democratice, inclusiv încetarea asupririi evreilor şi a celorlalte naţionalităţi, recuperarea nordului Transilvaniei[35].

Noul context era însoţit şi de adoptarea unui Curs asupra muncii de partid în timp de război, având la temelie zece comandamente care ţineau mai mult de exploatarea sentimentelor patriotice, fără neglijarea celor de clasă[36]. Mai mult, la două zile după dizolvarea Cominternului, reprezentantul comuniştilor, Mihai Magheru, era primit într-o audienţă de Iuliu Maniu. Discuţia dintre cei doi oameni politici a început la orele 23, încheindu-se în zorii zile de 18 mai, la orele 3. După ce ambele părţi au prezentat chestiuni legate de ideologia partidelor din care făceau parte, de poziţionarea faţă de evenimentele în desfăşurare, inclusiv faţă de dizolvarea Cominternului, Mihai Magheru a trecut la propuneri concrete. În primul rând, el a arătat că guvernul Antonescu este considerat ca fiind nelegitim, motiv pentru care România trebuie să părăsească alianţa cu Germania în cel mai scurt timp. Recunoscând rolul important al lui Iuliu Maniu şi al P.N.Ţ. în cadrul opoziţiei, emisarul comunist propunea o acţiune comună, cu condiţia ca fiecare parte să-şi păstreze identitatea ideologică. Magheru a subliniat că partidul său era conştient de unele greşeli din trecut, dar acum el dorea să contribuie la încheierea armistiţiului, accentuând asupra sentimentelor patriotice.

La rândul său, Maniu a ţinut un lung expozeu, arătând liniile cunoscute ale conduitei P.N.Ţ., care era un partid democratic, antirăzboinic, ce dorea ieşirea din Axă şi alăturarea la coaliţia Naţiunilor Unite. În privinţa chestiunilor de ordin teritorial, preşedintele P.N.Ţ. a subliniat că a dezavuat de la început ocuparea Transnistriei şi că este gata să lupte cu orice preţ pentru recuperarea nord-vestului Transilvaniei. În principiu, acestea erau problemele cu care ambele părţi erau de acord. Diferea în schimb abordarea în privinţa teritoriilor răpite de Uniunea Sovietică în iunie 1940, întrucât Maniu afirma că: „P.N.Ţ. consideră Moldova dintre Prut şi Nistru, cunoscută sub numele de Basarabia, şi Moldova de miazănoapte, cunoscută sub numele de Bucovina, ca fiind ţinuri româneşti, care aparţin României şi care trebuie integrate în ţara noastră”.

De asemenea, preşedintele P.N.Ţ. aştepta un document formal din partea comuniştilor români în privinţa independenţei lor de acţiune, în condiţiile dizolvării Cominternului. Cu toate acestea, Iuliu Maniu a ţinut să sublinieze că nu refuză în principiu o colaborare pentru crearea unui front comun, dar este obligat ca măsură de precauţie să solicite din partea conducerii Partidului Comunist: „O declaraţie lipsită de echivoc că statul român este un stat naţional, organizat între frontierele lui etnice, care sunt şi rămân inalienabile, aşa cum au fost statornicite în anul 1920; că România nu nutreşte nicio tendinţă cu caracter imperialist; că provinciile româneşti ocupate vremelnic, Transilvania (inclusiv Banatul, Crişana, Maramureşul şi părţile zise ungurene), Bucovina şi Basarabia (Moldova de răsărit şi miazănoapte) s-au unit cu ţara prin hotărâri plebiscitare libere, conform dreptului de autodeterminare şi că apartenenţa lor la România este întemeiată pe criterii istorice, geografice şi etnice; că populaţiile minoritare din România trebuie să se bucure de egalitate şi drepturi depline, dar nu au căderea de a decide despărţirea teritoriilor pe care le ocupă de România; că P.N.Ţ. este un partid democratic, antihitlerist şi antidictatorial”.

Având recunoscute aceste cerinţe, P.N.Ţ. era gata să semneze o platformă minimală care să atingă problemele de bază: Organizarea neîntârziată a unei acţiuni (comune sau paralele) pentru încetarea imediată a războiului din Răsărit; Încheierea armistiţiului cu Aliaţii; Reocuparea Ardealului de Nord; Restaurarea frontierelor de la 1920; Restaurarea unui sistem democratic şi constituţional, care să asigure drepturile şi libertăţile fundamentale ale tuturor cetăţenilor, egalitatea deplină, funcţionarea liberă a ideilor şi formaţiunilor politice, posibilitatea efectivă a cetăţenilor de a se manifesta în mod nestânjenit şi de a-şi desemna organele de conducere politică şi administrativă prin vot democratic, universal, secret şi liber[37].

Deşi lungă şi desfăşurată într-o atmosferă cordială, întâlnirea nu poate fi considerată ca fiind una care să răspundă pe deplin aspiraţiilor şi aşteptărilor Partidului Comunist. De altfel, chiar Mihai Magheru consemna în raportul întocmit la 18 mai, adică imediat după discuţie, că „Maniu şi-a păstrat atitudinea de la ultima întrevedere”[38].

Dialogul purtat de preşedintele P.N.Ţ. cu Mihai Magheru era unul care se înscria în logica acţiunii politice a lui Maniu. La scurt timp după această întrevedere, el declara într-un cerc de prieteni că este conştient de mult timp de faptul că după război, P.C.R. va funcţiona legal şi va juca un rol care nu mai putea fi neglijat[39]. În toamnă, negocierile între comunişti şi naţional-ţărănişti au continuat, de această dată Maniu fiind vizitat de Lucreţiu Pătrăşcanu[40].

Trebuie menţionat faptul că, dacă P.C.d.R. continua să activeze în condiţii de conspirativitate, P.N.Ţ. şi P.N.L. beneficiau de o aprobare dată de mareşalul Ion Antonescu, potrivit căreia conducerea acestora putea lua legătura cu organizaţiile judeţene şi comunale, cu condiţia ca totul să se desfăşoare discret şi fără agitaţii[41]. De înlesnirea primită de I. Maniu şi D. Brătianu aveau să profite şi alţi oameni politici, precum Gheorghe Brătianu. Cel mai activ se va dovedi însă Gh. Tătărescu.

Poziţionarea faţă de Gh. Tătărescu era problema centrală a conducerii P.N.L. În şedinţa conducerii formaţiunii din 12 iunie 1943, desfăşurată acasă la Dinu Brătianu (unde aveau loc de regulă întrunirile delegaţiei permanente sau consfătuirile mai restrânse), s-a decis să se refuze orice colaborare cu Tătărescu. În schimb, trebuia întărită colaborarea cu Maniu, care era văzut drept „singurul om în stare să câştige simpatiile aliate în cazul unei prăbuşiri a Axei”[42].

După o lună, lucrurile au început să se negocieze. De această dată, Dinu Brătianu fiind de acord cu reconcilierea, dacă Gh. Tătărescu îndeplinea câteva condiţii. Fostul premier trebuia să renunţe la a se mai intitula preşedinte al P.N.L., urmând a fi numit în schimb secretar general. De asemenea, Tătărescu trebuia să-l accepte pe Maniu ca şef al opoziţiei şi să accepte să plece în Marea Britanie şi Statele Unite pentru a apăra cauza României[43].

Răspunzând, Gh. Tătărescu va lansa, la 15 august 1943, un manifest-program[44] care conţinea şi unele puncte specifice stângii[45]. Agitaţia provocată de fostul prim-ministru va determina punerea locuinţei acestuia sub supravegherea S.S.I., cu începere de la 4 septembrie 1943[46]. Reactivându-se politic, Tătărescu se baza foarte mult pe legăturile cu Richard Franasovici, rămas în Elveţia, şi care prin relaţiile pe care le avea în mediile diplomatice a încercat să tatoneze poziţia Moscovei faţă de viitorul politic al liderului liberal. Din această cauză, aşa cum rezultă şi din nota informativă nr. 1093 a Biroului IV Siguranţă, din 6 septembrie 1943, Tătărescu era optimist, dezvăluind în cercurile apropiate că avea motive să creadă că Aliaţilor nu le-ar „displăcea” o revenirea a sa în fruntea unui nou guvern, „la momentul oportun”[47].

Pregătind momentul revenirii la putere, Gh. Tătărescu încerca să ralieze cât mai mulţi liberali în jurul său. Cu ajutorul fostului său colaborator Petre Bejan i-a contactat pe cei din Grupul H, conduşi de Petre Ghiaţă, iar la 26 octombrie, fostul premier îi prezenta lui Bejan manifestul din 15 august, precizându-i că: „Vei vedea că e un program de stânga, astfel cum trebuie privite faptele şi situaţiile în perspectiva victoriei aliaţilor. Eu nu doresc decât o unire a tuturor oamenilor politici români pentru ca, umăr la umăr, să salvăm situaţia. Iuliu Maniu greşeşte. Eu nu sunt un concurent politic al lui, ci, dimpotrivă, recunosc că e singurul indicat să conducă un guvern de uniune naţională pentru momentul păcii”[48].

 

Comuniştii se organizează

Interesant este faptul că în timp ce opoziţia era preocupată de reglarea unor probleme mai vechi, comuniştii treceau deja la întocmirea unui plan privind organizarea militară a partidului. Acesta a fost conceput de E. Bodnăraş şi trimis conducerii de partid la 28 noiembrie 1943, sub forma unui raport semnat conspirativ „Felix”. Potrivit documentului[49], pe lângă C.C. lua fiinţă Comisia Centrală Specială, formată din trei membri. Aceasta acţiona cu ajutorul unui Grup Operativ Special (G.O.S.), compus din cinci diviziuni care aveau, fiecare în parte, mai multe secţii. Astfel, Diviziunea I Informaţii avea patru secţii: I Militară, II Industrie de război, III Comunicaţii şi transmisiuni, IV Administraţie de stat. În Diviziunea II Legătură intrau secţiile I Legături interne şi II Legături externe, cifru şi radio. Divizia III Operaţii era compusă tot din două secţii, I Sabotaj şi II Partizani, iar Divizia IV Politică avea secţiile I Internă, II Militară – trupă, III Militară – ofiţeri, IV Specială. În fine, în ultima Diviziune V Servicii regăsim secţiile I Armament, II Echipament, III Financiară şi IV Sanitară.

Pe lângă Grupul Operativ Special erau înfiinţate Comisii Regionale Speciale care, la rândul lor, organizau câte un Grup Operativ Regional, cu menţiunea că Bucureştii şi judeţul Ilfov – având o importanţă aparte – depindeau direct de centru. Acestea aveau aceeaşi structură ca a G.O.S.

Aparatul de război era format din echipe în care intrau patru membri, grupe compuse din 2-4 echipe, precum şi detaşamente care reuneau 2-4 grupe. De menţionat că, din motive ce ţineau de lupta conspirativă, în cazul acţiunilor de sabotaj acţiona numai câte o echipă.

Această Comisie Centrală Specială trebuia să fie „un organ de directivă generală pentru întregul aparat de război al partidului”, având „sarcina fundamentală de a realiza linia politică trasată de Comitetul Central ce priveşte munca de război”. În vederea păstrării secretului privind înfiinţarea şi organizarea C.C.S., trebuie subliniat faptul că despre ea ştia doar un cerc restrâns, în frunte cu secretarul general, câţiva membri din C.C. şi, desigur, membrii Comisiei.

Totuşi, cu toate măsurile luate de conducerea comunistă, partidul va primi o grea lovitură la 15 decembrie 1943, prin descoperirea de către Siguranţă a casei conspirative din strada Crângului nr.15, situată în Parcul Jianu, proprietatea soţilor Etty şi Paul Wechsler, acolo unde se afla şi o arhivă a C.C.[50] După cum reiese din procesul verbal întocmit de comisarul de Siguranţă Ion V. Taflaru şi de comisarul-şef din Direcţia Generală a Poliţiei, Constantin Sterian, succesul s-a datorat urmăririi lui Mihai Magheru şi Petru Ion, precum şi informaţiilor furnizate de Mircea Biji, care fusese arestat la 14 decembrie[51]. Potrivit documentului semnat de Taflaru şi Sterian[52], Siguranţa reuşise să descopere organizaţia Uniunea Patriotică, precum şi arhiva C.C. al P.C.R. compusă, în afară de materiale propagandistice, şi din procese verbale ale conducerii mişcării din perioada decembrie 1942 – 20 octombrie 1943.

Ca urmare a cercetării materialului confiscat, Siguranţa l-a arestat şi pe Petru Groza, preşedintele organizaţiei Frontul Plugarilor, fost ministru în cele două guverne Averescu. La interogatoriu[53], Groza a recunoscut că a fost contactat, prin intermediul lui Gheorghe Micle, de către Mircea Biji, care lucra ca referent la Institutul de Statistică, fiind invitat la discuţii în casa conspirativă a soţilor Wechsler. Scopul acestor discuţii era aderarea Frontului Plugarilor la Uniunea Patrioţilor, organizaţie condusă de comunişti, însă – potrivit fostului ministru – nu s-ar fi ajuns la niciun rezultat din cauza atitudinii lui „Sergiu” (numele conspirativ folosit de Remus Koffler), care i-a vorbit pe „un ton de superioritate”.

Episodul din iarna anului 1943/1944 va fi folosit după 23 August 1944 de Petru Groza pentru a-şi clădi imaginea de om politic democrat şi opozant al regimului Antonescu[54]. Interesant este faptul că Maniu a intervenit personal la Antonescu pentru eliberarea preşedintelui Frontului Plugarilor[55], în timp ce prin sentinţa din 28 februarie 1944, în procesul Uniunii Patrioţilor erau pronunţate pedepse grele[56]. Mai dificilă era situaţia comuniştilor aflaţi în închisori, după confiscarea arhivei partidului, motiv pentru care, în ianuarie 1944, E. Bodnăraş îi scria lui T. Georgescu, rugându-l să ia măsurile ce se impuneau în noua situaţie[57].

Anul 1944

În primăvara anului 1944, după ce trupele sovietice au intrat pe teritoriul naţional şi negocierile de la Cairo şi Stockholm au început să ofere o imagine asupra ofertei Aliaţilor, a crescut şi intensitatea negocierilor din rândul opoziţiei. Liderul acesteia, Iuliu Maniu, luând în calcul inclusiv atragerea Palatului[58], dar şi a comuniştilor – aşa cum „sugerase” Novikov la Cairo –, în efortul pentru a găsi soluţia optimă în vederea părăsirii Axei, nu a renunţat până în ultima clipă nici la speranţa că mareşalul Antonescu va fi cel care va face acest pas istoric.

Edificator în acest sens este memoriul pe care I. Maniu şi Dinu Brătianu l-au trimis „Conducătorului” la 21 martie 1944. Pe un ton foarte curajos, uneori chiar dojenitor, liderii celor două mari partide îi atrăgeau atenţia lui Antonescu că nu a ţinut cont de opinia lor „asupra atitudinii pe care România trebuie să o păstreze în conflictul mondial”. Situaţia de pe front arăta în mod clar că Germania a pierdut războiul, motiv pentru care: „A coopera mai departe cu armatele germane ar fi să sacrificăm în mod inutil ce ne-a mai rămas ca putere militară şi să provocăm din partea armatelor bolşevice victorioase represalii şi distrugeri ireparabile”.

Soluţia pe care o vedeau Maniu şi Brătianu era una singură: retragerea trupelor care mai operau în Rusia şi avertizarea germanilor că România nu mai poate participa la conflict „şi că ţara se găseşte în situaţie de nebeligeranţă”. Al doilea pas trebuia să fie notificarea Celor Trei Mari asupra noii poziţii adoptate de regimul de la Bucureşti. „Dacă nu puteţi face aceste acte – concluzionau cei doi preşedinţi – nu mai rămâne decât să arătaţi M.S. Regelui că nu puteţi conduce pe mai departe politica ţării şi că trebuie să avizeze la formarea unui nou guvern, care să poată îndrepta, cel puţin în parte, situaţia în care ne aflăm şi care să nu expună ţara la noi complicaţii”[59]. Cu alte cuvinte, Maniu şi Brătianu îi arătau Mareşalului că încă mai au încredere că el, Antonescu, poate face armistiţiul. Pe de altă parte, şi aceasta este o noutate faţă de celelalte memorii trimise de cei doi pe parcursul războiului, era evocată cu claritate posibilitatea unei soluţii de tipul Badoglio, prin care Italia l-a răsturnat pe Mussolini. Această problematică a fost discutată şi direct de Maniu cu Mareşalul, desigur în secret[60]. Din păcate pentru ţară, Ion Antonescu nu a înţeles mesajul şi s-a încăpăţânat să creadă că singura soluţie era o rezistenţă care să ducă la stabilizarea frontului, urmând ca apoi să negocieze cu Uniunea Sovietică un armistiţiu mai avantajos.

Este perioada în care se va produce înlocuirea lui Ştefan Foriş din funcţia de secretar general al Partidului Comunist. Evenimentul a accentuat independenţa şi libertatea de acţiune a formaţiunii faţă de Moscova, contribuind la câştigarea treptată a încrederii opoziţiei şi a Palatului. După cum îşi amintea ulterior C. Pârvulescu, la 5 iunie 1975, „în tot timpul războiului noi nu am avut niciun fel de legătură cu Internaţionala Comunistă sau cu guvernul Uniunii Sovietice”[61]. Decizia schimbării lui Foriş a fost luată de grupul aflat în închisoare, condus de Gh. Gheorghiu-Dej, fiind executată de E. Bodnăraş. La 22 martie 1944, acesta din urmă îi scria lui T. Georgescu, pentru a-i confirma că, la sugestia lui Gheorghiu-Dej, a hotărât să treacă la acţiune conform celor stabilite încă din februarie. În termeni conspirativi, Bodnăraş arăta că: „Pregătirile mele în vederea epuraţiei[62] sunt ca şi încheiate. Cred că în cursul săptămânii 27 martie – 2 aprilie totul să fie lichidat. După sfatul lui Feraru[63] am luat contact cu Ghiţă şi Mihai[64], în vederea moştenirii”[65]. De asemenea, Bodnăraş transmitea şi faptul că acţiona, având semnale pozitive în acest sens, în vederea eliberării lui Gheorghiu-Dej. Era o promisiune pe care avea să o pună în aplicare peste patru luni.

La 4 aprilie, Şt. Foriş era înlocuit din funcţia de secretar general, fiind reţinut de E. Bodnăraş şi I. Rangheţ, care l-au sechestrat într-o casă conspirativă din Vatra Luminoasă până la 23 August[66]. În seara de 4 aprilie, Foriş primea o „comunicare” scrisă în care era informat despre dizolvarea C.C., destituirea sa şi punerea la dispoziţia noii conduceri. De asemenea, el trebuia să transmită „personal şi direct” lui Bodnăraş „toate legăturile, actele, documentele, tehnicii centrali, legăturile cu provincia, cât şi tot ce aparţine atribuţiilor de conducere”[67]. Foriş era înlocuit de un triumvirat, format din Bodnăraş, Rangheţ şi Pârvulescu[68], fapt despre care activul de partid era informat la 5 aprilie, printr-o comunicare a noului C.C. În document se arăta că fosta conducere a fost înlocuită pentru „interese supreme de securitate a partidului”[69].

Tot prin intermediul unei scrisori redactate în termeni conspirativi, Bodnăraş îi informa, la 16 aprilie, pe Gheorghiu-Dej şi T. Georgescu despre înlocuirea lui Foriş, oferind detalii interesante despre acţiunea din 4 aprilie: „În seara zilei de 4 aprilie, forţa nedestoinică, a fost dată înlături, cu tot ce o susţinea. Fără vâlvă, fără zguduiri. Doar o scurtă zvârcolire de 17 minute. Pe cât de lungă şi migăloasă a fost pregătirea, pe atât de rapidă şi concentrată a fost acţiunea. În trei ore măsurile au fost complete. Moştenirea mi-a fost predată efectiv, iar capul familiei, nevastă-sa şi prietenul casei (arhivarul) au fost mutaţi la un sanatoriu bun şi daţi în grija unui perfect specialist. La ora 1 noaptea am depus cheile şi toată averea familiei în mâinile bunului nostru prieten Ghiţă[70], cel mai bătrân şi mai priceput dintre noi cei de aici, astăzi stăpânul principal[71] al familiei”[72].

La 25 aprilie, Gheorghiu-Dej îi răspundea lui Bodnăraş, felicitându-l pentru înlăturarea lui Foriş, în numele celulei din închisoare formată din 67 de membri de partid, în fruntea căreia se afla. Cu acest prilej era transmisă şi o rezoluţie de susţinere, însoţită de o serie de sfaturi privind maniera în care noul C.C. aflat în libertate ar trebui să exploateze momentul[73].

Este exact ceea ce propunea şi L. Pătrăşcanu noii conduceri comuniste, în cuprinsul unui raport din 22 aprilie, semnat conspirativ „Măcin”. Transmiţând şi formula unui manifest privind Frontul Unic, Pătrăşcanu informa despre mişcările de pe scena politică, în principal despre implicarea lui Mihail Ralea – căruia Mihai Antonescu i-ar fi propus să plece într-o delegaţie la Moscova, din partea formaţiunilor de stânga, pentru a negocia condiţiile armistiţiului –, despre constituirea unui Front Naţional Patriotic, idee la care aderaseră deja Ralea, Gh. Tătărescu şi social-democraţii, dar şi despre sinuoasele negocieri cu Maniu[74].

Fără îndoială că scrisoarea lui Pătrăşcanu a stat la baza demersului C.C. comunist din 24 aprilie, concretizat în apelul adresat Biroului Executiv al P.N.Ţ., prin care se cerea ca în termen de trei zile să dea un răspuns la propunerea de creare a unui Front Naţional Patriotic. Programul acestuia putea avea la bază principiile deja enunţate în tatonările anterioare dintre cele două conduceri, adică răsturnarea mareşalului Antonescu, ieşirea din Axă, trecerea în tabăra Naţiunilor Unite şi eliberarea Ardealului de Nord[75].

Toate eforturile depuse de conducerea comunistă trebuie decriptate prin dorinţa partidului de a fi recunoscut drept parte a opoziţiei democratice şi, pe cât posibil, să poată participa la răsturnarea regimului Antonescu, ceea ce i-ar fi conferit credibilitate în ochii populaţiei. Cel mai probabil, noul C.C. acţiona pe baza indicaţiilor grupului din închisori, dar factorii activi erau E. Bodnăraş şi L. Pătrăşcanu. Date fiind condiţiile războiului, este greu de crezut că Pârvulescu şi compania erau la curent cu demersul lui Novikov de la Cairo privind primirea comuniştilor în rândurile opoziţiei.

Maniu şi Brătianu erau, la rândul lor, tot mai convinşi că Uniunea Sovietică va avea pe viitor un cuvânt greu de spus în România, motiv pentru care comuniştii indigeni nu mai puteau fi ignoraţi. Decizia formală privind primirea sugestiei lui Novikov a fost luată la 5 mai, cu prilejul unei întruniri desfăşurate acasă la preşedintele P.N.L.[76] Ca urmare a celor hotărâte, la 8 mai, generalul Sănătescu s-a întâlnit cu Pătrăşcanu[77], pe care-l considera în mod eronat şeful P.C.R.[78]

 

Negocierile

Negociind cu cele trei partide care reprezentau opoziţia democratică agreată şi de Palat, comuniştii au încercat să lărgească pe cât posibil componenţa Blocului ce se prefigura. Întrucât Maniu şi Brătianu se opuneau, la 26 mai 1944 s-a constituit Coaliţia Naţional-Democrată – cu accentuată tentă de stânga – în care, alături de Partidul Comunist şi cel Social-Democrat, intrau Frontul Plugarilor condus de P. Groza, Uniunea Patrioţilor, Partidul Socialist-Ţărănesc al lui Mihail Ralea, iorghiştii grupaţi în jurul lui Petru Topa, organizaţia maghiară de stânga Madosz şi disidenţa liberală iniţiată de Gh. Tătărescu[79]. Această Coaliţie va fi folosită după 23 August, ea stând la baza Frontului Naţional-Democrat şi, apoi, a guvernului Petru Groza instaurat la 6 martie 1945.

În iunie 1944 însă, negocierile adevărate erau purtate între P.N.Ţ., P.N.L., P.S.D. şi P.C.R. La 2 iunie, o notă informativă a S.S.I. anunţa deja – în avans – crearea unui bloc al opoziţiei din care Gh. Tătărescu şi M. Ralea erau excluşi. Scopul noii alianţe era scoaterea României din război[80], fiecare partid component păstrându-şi identitatea ideologică. În fapt, discuţia decisivă în care au fost stabilite liniile directoare ale viitoarei alianţe a avut loc în noaptea de 13/14 iunie, într-o locuinţă din Calea Moşilor nr.103, conform celor precizate de E. Bodnăraş lui C. Pârvulescu cu prilejul unei discuţii din 31 octombrie 1952, la care au fost analizate preliminariile actului de la 23 August 1944[81]. Varianta prezentată de Bodnăraş în 1952 va fi confirmată de generalul Gh. Mihail, participant la întrunirea din 13/14 iunie, în faţa locotenent-colonelului Ioan Both, la 20 august 1969[82].

După o rundă finală de discuţii, prilej de a pune la punct ultimele detalii, desfăşurată la 16 iunie, la locuinţa liderului liberal Constantin C. Zamfirescu[83], la 20 iunie 1944 era semnat acordul privind constituirea Blocului Naţional-Democrat. Potrivit documentului, cele patru partide, Naţional-Ţărănesc, Naţional-Liberal, Social-Democrat şi Comunist, se angajau să lupte pentru următoarele ţeluri:

„1. Încheierea, fără întârziere, în baza ofertei făcute de aliaţi, a unui armistiţiu cu naţiunile aliate (Marea Britanie, Statele Unite, Uniunea Sovietică şi aliaţii lor), căutând a obţine cele mai bune condiţiuni posibile pentru interesele ţării.

2. Ieşirea României din Axă, eliberarea ţării de ocupaţia germană, alături de Naţiunile Unite şi restabilirea independenţei şi suveranităţii naţionale.
3. În acest scop: înlăturarea regimului actual de dictatură, restabilirea regimului constituţional-democratic şi a libertăţii (cetăţeneşti) civice pentru toţi cetăţenii ţării.
4. Menţinerea unei ordini democratice şi realizarea unei păci conforme cu interesele poporului şi statului român.
5. Blocul este o unire de forţe active care să treacă imediat la organizarea luptei pentru înfăptuirea punctelor de mai sus”[84].

Documentul era semnat în numele celor patru partide de I. Maniu, D. Brătianu, Constantin Titel-Petrescu şi L. Pătrăşcanu[85] şi deschidea calea pentru o acţiune decisivă în vederea ieşirii României din război. Cu toate că varianta încheierii armistiţiului de către mareşalul Antonescu nu era încă exclusă, aceasta devenea tot mai improbabilă. Un alt efect al înfiinţării B.N.D. a fost creşterea rolului Palatului, implicat tot mai activ în coordonarea demersurilor celor patru partide.

De altfel, chiar o notă informativă a S.S.I., din 28 iunie 1944, atrăgea atenţia asupra faptului că în ultimele şase săptămâni acţiunile diferitelor grupări politice convergeau spre Palat. Fără a avea dovezi privind implicarea directă a regelui, documentul sesiza rolul de mediator jucat de mareşalul palatului, Constantin Sănătescu[86]. Implicarea generalului nu era întâmplătoare pentru că, după cum se ştie, însuşi I. Maniu se declarase partizan al formării unui guvern de militari care să facă armistiţiul, urmând ca acesta să predea apoi puterea partidelor din Bloc.

Necesitatea părăsirii Axei era tot mai evidentă în vara anului 1944, opoziţia română exprimându-şi temerea că o eventuală prăbuşire a Germaniei ar fi lăsat România singură pe Frontul de Est, „cu problemele ei proprii nerezolvate”[87]. Din păcate, evoluţia evenimentelor va confirma din plin această temere.

În iulie 1944, atunci când o nouă ofensivă sovietică părea iminentă, erau ratate ultimele şanse pentru scoaterea ţării din război şi încheierea unui armistiţiu cu Aliaţii, în primul rând cu Uniunea Sovietică. Perspectiva ocupării României era tot mai obsedantă, preocupându-l în mod special pe Maniu. Potrivit unui document redactat de S.S.I., la 8 iulie 1944, intitulat Atitudinea lui Maniu faţă de problema armistiţiului, preşedintele P.N.Ţ. credea că s-a intrat „în ultima fază înainte de clarificarea definitivă”. Analiza serviciilor secrete[88], care se baza pe informaţii de primă mână, verificate, surprindea în mod corect realitatea şi sublinia că I. Maniu era convins de faptul că armistiţiul trebuia încheiat înainte ca Armata Roşie să intre în Bucureşti, iar actul trebuia să fie opera militarilor, cel mai indicat să facă acest lucru fiind chiar I. Antonescu[89]. Ezitările „Conducătorului”, faptul că el înţelegea să rămână fidel cuvântului dat lui Adolf Hitler, chiar cu riscul transformării României în teatru de război şi, mai ales, estimarea eronată a adevăratului raport de forţe de pe frontul din Moldova, l-au eliminat în cele din urmă pe Antonescu din ecuaţia trecerii României în tabăra Naţiunilor Unite. Sigur că soarta mareşalului a fost pecetluită şi de nesocotirea avertismentelor primite în privinţa pregătirilor opoziţiei şi, mai ales, de neluarea în calcul a rolului Palatului.

În aceste condiţii s-a ajuns la soluţia cunoscută de la 23 August 1944, una disperată, de ultimă oră, în care România nu mai putea pune condiţii sau negocia. Actul curajos al tânărului rege Mihai a fost imediat salutat de Aliaţi, iar trecerea spectaculoasă în tabăra Naţiunilor Unite evita cel puţin o ocupaţie sovietică de jure şi menţinea speranţa românilor în identificarea unei soluţii onorabile de ieşire din cel de-al Doilea Război Mondial.

[1] Corneliu Coposu, File dintr-un jurnal interzis. 1936-1947, 1963, 1967-1983, ediţie de Doina Alexandru, Editura Vremea, Bucureşti, 2014, p. 183.

[2] Arhiva Serviciului Român de Informaţii (mai departe, ASRI), Fondul Documentar (FD), dosar nr. 11 519, vol. 9, f. 250.

[3] Corneliu Coposu, op. cit., p. 234.

[4] Acestea erau: „1. Încetarea războiului contra Uniunii Sovietice; 2. Oprirea producţiei de război, a transportului de trupe, arme şi muniţii pentru războiul lui Hitler. Alungarea din ţară a ocupanţilor hitlerişti, recucerirea libertăţii şi independenţei naţionale a României; 3. Răsturnarea guvernului şi regimului militar-hitlerist, trădător de ţară, în frunte cu Antonescu, sluga lui Hitler. Pentru un guvern al independenţei naţionale, format din reprezentanţii tuturor forţelor patriotice! 4. Împotriva dictatului hitlerist de la Viena; 5. Încetarea masacrării şi jefuirii populaţiei din Basarabia şi Bucovina. Încetarea prigoanei barbare contra evreilor şi a oricărei asupriri naţionale; 6. Împotriva teroarei sângeroase! 7. Împotriva oricărei forme de asuprire!; 8. Îmbunătăţirea temeinică economică, culturală şi sanitară a situaţiei maselor ce muncesc” – Arhivele Naţionale Istorice Centrale (mai departe, ANIC), Fond C.C. al P.C.R. – Secţia Organizatorică, dosar nr. 2/1942, f. 2-3.

[5] La 1 septembrie 1942 a avut loc o nouă întâlnire conspirativă între I. Maniu şi un lider comunist, care a redactat un raport asupra discuţiei, semnat conspirativ „Gheorg”. Cel mai probabil emisarul era Petre Ion – ibidem, Fond Uniunea Patrioţilor, dosar nr. 4, f. 4.

[6] Corneliu Coposu nota: „Maniu întâmpină cu rezerve propunerea, cu următoarea motivare: comuniştii nu se bucură de popularitate şi tezele lor nu au audienţă la publicul românesc; numărul insignifiant al comuniştilor din ţară nu poate aduce opoziţei un aport util” – ASRI, FD, dosar nr. 11519, vol. 9, f. 251.

[7] ANIC, Fond C.C. al P.C.R. – Colegiul Central de Partid (C.C.P.), dosar P-3323, vol. I, f. 6.

[8] În procesul verbal de interogatoriu al lui Teohari Georgescu, din 11 ianuarie 1954, acesta dă detalii despre faptul că în perioada mai-noiembrie 1940 a fost cu Ştefan Foriş la Moscova, unde cel din urmă a fost numit secretar general – ASRI, Fond Penal (FP), dosar nr. 40 009, vol. 2, f. 67-113.

[9] Născut la 9 mai 1882, în comuna Tărlungeni, judeţul Braşov, absolvent al Universităţii din Budapesta, Facultatea de Fizică-Matematică, Foriş vorbea patru limbi (maghiară, română, franceză şi germană), fiind jurnalist. Membru al Partidului Comunist din 1921, a intrat în C.C. în 1930, iar între 1931 şi 1935 a fost arestat. A condus formaţiunea din 1940 până la 4 aprilie 1944 – ANIC, Fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 66/1968, f. 235-245. Vezi şi Cristina Diac, Zorii comunismului în România. Ştefan Foriş, un destin neterminat, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2014, passim.

[10] ANIC, Fond C.C. al P.C.R. – C.C.P., dosar nr. G-1182, vol.I, f. 18-20.

[11] Schimbarea lui Boris Ștefanov avea să se producă și în contextul în care, la 10 martie 1940, a murit Bela Brainer, care era considerat cel mai important membru al Secretaritului Comitetului Central al Partidului Comunist. Vezi Dan Cătănuș, Comuniștii români și devierea de dreapta. Istoria unei afaceri de partid, 1940 – 1968, București, I.N.S.T., 2018, p.13.

[12] Potrivit raportului făcut de Teohari Georgescu după arestare, trimis conducerii şi semnat conspirativ „Marcu”, Teia Lupu fusese arestată din 23 aprilie – ibidem, Fond Procesele comuniştilor şi organizaţiilor revoluţionare din România (1917-1944), dosarul nr. 684, f. 8-13.

[13] Vezi nota S.S.I. din 9 mai 1941; între cei arestaţi se numărau Iosif Roitman şi Gavril Birtaş – ibidem, Fondul Documente elaborate de organele represive despre activitatea P.C.R. şi a organizaţiilor de masă revoluţionare, dosarul nr. 9593, f. 55-58.

[14] La 4 iulie 1943, datorită unei graţieri, pedeapsa cu închisoarea pentru Gh. Gheorghiu-Dej a expirat. Totuşi, conform unei note a Direcţiei Generale a Poliţiei din 7 iulie, el nu a fost pus în libertate, fiind trimis în lagăr: „Gheorghiu Gheorghe din Bucureşti, str. 10 Mai, de profesiune muncitor, a fost condamnat de către Consiliul de Război al Corpului I Armată la 12 ani muncă silnică pentru faptul că a luat parte efectivă la rebeliunea provocată de lucrătorii Atelierelor C.F.R. Griviţa din anul 1933, iar în timpul vremelnicei ocupaţii a Basarabiei, guvernul sovietic a cerut eliberarea lui din închisoare şi trecerea lui în U.R.S.S. La 4 iunie a.c., fiind eliberat din Penitenciarul Caransebeş, unde a ispăşit 10 ani închisoare, de restul fiind graţiat, această Direcţie Generală socotindu-l periculos siguranţei statului, a propus internarea lui în lagăr cu nr. 12507S din 7 iunie 1943, ceea ce s-a aprobat cu ordinul dvs. nr. 17372 A/943. Astfel, la 26 iunie a.c., Gheorghe Gheorghiu a fost internat în lagărul de la Tg. Jiu, unde opinăm să fie menţinut, dat fiind antecedentele sale.” – ibidem, Fond Gheorghe Gheorghiu-Dej, dosar nr. 648, f. 1.

[15] Vezi raportul nr. 15013S al Inspectoratului Regional de Poliţie Iaşi către Direcţia Generală a Poliţiei privind schimbul dintre Ana Pauker şi Ion Codreanu, luptător pentru unirea Basarabiei cu ţara – ibidem, Fondul C.C. al P.C.R. – Colegiul Central de Partid, dosar P-3324, f. 258-259. Vezi şi telegrama trimisă de Grigore Gafencu de la Moscova, la 10 mai 1941, privind primirea Anei Pauker la Comintern – ibidem, Fondul Documente elaborate de organele represive despre activitatea P.C.R. şi a organizaţiilor de masă revoluţionare, dosarul nr. 9353, f. 174.

[16] Ibidem, Fondul Colecţia Dosare ale membrilor de partid cu stagiu în ilegalitate care au încetat din viaţă, dosar B 117, f. 1-8.

[17] Vezi nota Direcţiei Generale a Poliţiei din 18 februarie 1932 – ibidem, Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri – Serviciul Special de Informaţii (mai departe, PCM-SSI), dosar 2/1926, f. 49.

[18] Ibidem, Fondul C.C. al P.C.R. – Secţia Cancelarie, dosarul nr. 12/1941, f. 4-7.

[19] La 25 mai 1944, în timp ce era închis într-o casă conspirativă a Partidului Comunist, Foriş a redactat un raport asupra acrivităţii depuse ca secretar general în perioada 1940-1944, la cererea expresă a lui E. Bodnăraş. În documentul în discuţie el arată: „În decembrie 1941 au fost elaborate sfaturile Internaţionalei Comuniste care conţin o analiză a înlocuirii dictaturii regale cu regimul legionar în frunte cu Antonescu, critica greşelii C.C. în legătură cu Dictatul de la Viena şi evenimentele ce l-au urmat” – ibidem, Fond C.C. al P.C.R. – Secţia Organizatorică, dosar nr. 60/1940, f. 1-46.

[20] Ibidem, Fond Direcţia Generală a Poliţiei – Inspectorate Regionale, dosar nr. 138, f. 73-85.

[21] „Datoriile fiecărui comunist: 1. Reclădirea întregii munci de partid pe baze noi de război; 2. Reeducarea cadrelor; 3. Muncă de recrutare, ridicare de cadre noi; 4. Devotamentul până la moarte; 5. Disciplină de fier; 6. Vigilenţă şi conspiraţie; 7. Independenţă de spirit de iniţiativă în muncă; 8. Lupta împotriva oportunismului; 9. Popularizarea eroismului, sancţionarea trădării; 10. Grija pentru victimele terorii hitleriste” – ibidem.

[22] Redăm un fragment relevant din nota invocată: „M.S. Regele a întrebat pe Mihalache ce mai este nou. Mihalache a răspuns că profită de acest prilej pentru a face cunoscut suveranului îngrijorarea care frământă nu numai pe exponenţii celor două grupări politice, ci întreaga ţară. Mihalache a expus apoi Majestăţii Sale Regelui punctul de vedere cunoscut al grupărilor liberală şi naţional-ţărănistă, privitor la accentuarea colaborării militare cu germanii pe Frontul de Răsărit. După pierderile pe care le-am suferit, a spus Mihalache, trimiterea tuturor rezervelor noastre sau numai a unei bune părţi din acestea reprezintă o primejdie foarte mare. Ungurii sunt mai bine înarmaţi. rezervele lor sunt intacte. Ei nu aşteaptă decât prilejul de a ne ataca. Trebuie să ne păstrăm şi noi toate forţele disponibile, să reorganizăm şi să reîntărim armata, pentru a putea face faţă împrejurărilor în viitor, care se anunţă grele şi ameninţătoare. Mihalache a atins apoi problema raporturilor româno-ungare, în legătură cu convorbirile de la Budapesta. Germanii nu-şi iau niciun angajament, a spus Mihalache, în ceea ce priveşte Ardealul. Cercurile strict intime ale naţional-ţărăniştilor pretind că în cursul expunerii lui Mihalache, Majestatea Sa Regele l-a întrerupt deseori spunând «Ştiu, ştiu, sunt informat»” – ibidem, Fondul PCM-SSI, dosarul nr. 10/1942, f. 12-15.

[23] După un an, la 28 ianuarie 1943, o notă a S.S.I. atrăgea atenţia asupra rolului pe care unele persoane din anturajul tânărului rege îl jucau în apropierea de Maniu şi în situarea Palatului pe poziţii anglofile. Era vorba despre profesorul Gheorghe Taşcă, de Nelly Catargiu şi, mai ales, de Ion Mocsony-Stârcea – ibidem, f. 26-48.

[24] În memorii, Constantin Sănătescu nota: „M-am prezentat la Palat să-mi iau serviciul în primire. Regele şi regina-mamă m-au primit cu amabilitate. Văd că am o misiune grea. Mai întâi, regele este foarte tânăr, de-abia are 21 de ani. Constat că este străin de treburile statului, nu din vina sa, ci din vina mareşalului, care nu l-a pus la curent cu nimic. Este mult de lucru, aşadar.” – Constantin Sănătescu, Jurnalul generalului Sănătescu, Humanitas, 1993, p. 126.

[25] ANIC, Fondul C.C. al P.C.R. – Secţia Organizatorică, dosarul nr. 1/1943, f. 2-3.

[26] Raportul intitulat Întrevederea cu „Paltin” (numele conspirativ atribuit de comunişti lui Constantin Titel-Petrescu) nu are nevoie de niciun comentariu în privinţa stadiului relaţiilor dintre cele două partide: „Vineri, 15 a.c., am fost cu Costache (Mihai Magheru) la ora 7 seara. Cu o mână pe clanţa uşii întredeschise, având înăuntru mai multe persoane şi servitoarea de faţă, a început discuţia cu noi. Noi l-am făcut atent că este servitoarea de faţă, atunci i-a spus să plece, dar uşa nu a închis-o. Început în felul următor, văzând că are dispoziţiuni de la ai lui să înceteze cu discuţiuni cu noi până la clarificarea situaţiei din Africa şi că atunci dacă va fi nevoie va lua contact cu noi, cerând să-i dau adresa mea, eu i-am răspuns că ne poate găsi prin omul care ne-a prezentat la el. Noi am insistat să ne primească în seara aceea că vom aştepta mai mult. Iar noi avem la noi o scrisoare de la Partidul Comunist adresată Partidului Social Democrat şi avem greutăţi cu plecarea înapoi cu acest document, să-l primească spre a le citi şi noi venim altădată după răspuns. Nu a vrut să primească scrisoarea şi a persistat în punctul lui de vedere că cu noi nu mai poate să discute până la noi dispoziţiuni” – ibidem, Fondul Uniunea Patrioţilor, dosarul nr. 5, f. 1.

[27] La 27 mai 1943 a avut loc o nouă întrevedere a emisarilor comunişti Petre Ion şi Mihai Magheru cu Constantin Titel-Petrescu, acasă la Şt. Voitec. Potrivit raportului întocmit de Magheru, preşedintele P.S.D. le-a răspuns că la nivelul Comitetului Central s-a decis ca la scrisoarea comuniştilor să se dea doar un răspuns verbal prin care se dă acordul pentru crearea Frontului Unic Muncitoresc şi a Frontului Patriotic, dar „la momentul oportun”. Trebuia deci să se mai aştepte pentru evoluţiile internaţionale, iar în plan intern Titel-Petrescu a ţinut să precizeze că „muncitorii social-democraţi se tem de colaborare cu noi deoarece comuniştii sunt periculoşi” – ibidem, dosar nr. 18, f. 1-5.

[28] Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (mai departe, ACNSAS), Fondul Documentar, dosar nr. 4288, f. 158.

[29] Corneliu Coposu, op. cit., p. 258-259.

[30] ANIC, Fondul C.C. al P.C.R. – Secţia Organizatorică, dosarul nr. 3/1943, f. 51-54.

[31] ACNSAS, FD, dosar nr. 4288, f. 159.

[32] ANIC, Colecţia de documente ale unor personalităţi – presă, dosarul nr. 574, f. 1.

[33] Ibidem, Fondul C.C. al P.C.R. – Secţia Cancelarie, dosarul nr. 8/1943, f. 17-19.

[34] Vezi, pe larg, Gheorghe Onişoru, May 15, 1943: Dissolution of the Komintern and its effects on the Communist Party of Romania, în „Analele Universităţii din Craiova – seria Istorie”, anul XIX, nr. 2 (26)/2014, p. 75-84.

[35] ANIC, Fondul C.C. al P.C.R. – Secţia Cancelarie, dosarul nr. 69/1943, f. 104.

[36] Cele zece „baze” stabilite de C.C. erau: „Prima bază: ura faţă de duşmanul hitlerist şi distrugerea lui să fie singura preocupare a noastră; a doua bază: reeducarea noastră; a treia bază: întărirea partidului prin recrutarea de noi membri şi ridicarea de noi cadre; a patra bază: devotament până la moarte faţă de partid, clasa muncitoare şi popor; a cincea bază: disciplină de fier în timp de război; a şasea bază: vigilenţă şi conspiraţie; a şaptea bază: independenţa de spirit de iniţiativă în muncă; a opta bază: lupta împotriva oportunismului; a noua bază: popularizarea eroismului, sancţionarea trădării; a zecea bază: grija permanentă pentru victimele terorii hitleriste” – Arhivele Naţionale Iaşi, Fondul Arhiva de partid – A, dosarul nr. 65, f. 1-4.

[37] ASRI, FD, dosarul nr. 11519, vol. 9, f. 238-245.

[38] Raportul este semnat cu numele conspirativ „Costache” – ANIC, Fondul Uniunea Patrioţilor, dosarul nr. 17, f. 1-4.

[39] Vezi nota informativă din 24 mai 1943, privind poziţia lui I. Maniu faţă de dizolvarea Cominternului – 23 august 1944. Documente, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, doc. 389.

[40] Întâlnirea a avut loc la 27 noiembrie 1943, acasă la C. Coposu, fiind aranjată prin intemediul lui Edith Marcovici, omul de legătură al lui L. Pătrăşcanu – C. Coposu, op. cit., p. 308-309. În memoriile sale scrise în exil, Nicolae Penescu spune că discuţia dintre Maniu şi Pătrăşcanu a avut loc în toamna anului 1943, la el acasă, şi că Maniu a informat despre existenţa unui front al partidelor democratice şi a cerut comuniştilor să obţină de la Uniunea Sovietică restituirea Basarabiei. Pătrăşcanu în schimb a cerut să se intervină pentru eliberarea lui Gh. Gheorghiu-Dej, fără a face vreo promisiune privind Basarabia. – Nicolas Penesco, La Roumanie de la démocratie au totalitarisme, 1938-1948, Contrepoint, 1981, p. 58. Din punctul nostru de vedere, dăm credit versiunii lui C. Coposu, care ţinea un jurnal confirmat de numeroase documente de arhivă, în timp ce Nicolae Penescu a scris „din amintiri”, la aproape patru decenii de la eveniment, fiind deci mai puţin exact şi oferind o informaţie care nu are aceeaşi acurateţe ca în cazul unui jurnal.

[41] Vezi nota informativă din 13 iulie 1943 – ACNSAS, FD, dosarul nr. 11051, f. 43.

[42] Nota informativă care cuprinde detaliile acestei şedinţe subliniază şi că diniştii au hotărât să adopte o „rezervă faţă de guvern şi prudenţă în acelaşi timp; întrucât domnul Tătărescu ar avea asentimentul domnului prof. Mihai Antonescu, ar fi de temut ca cel dintâi să nu împingă pe vicepreşedintele de Consiliu la măsuri împotriva liberalilor” – ibidem, Fondul Informativ, dosarul nr. 185087, vol. 1, f. 110.

[43] Conform notei informative din 15 iulie 1943 – ASRI, FP, dosar nr. 40001, vol. 45, f. 131.

[44] Vezi nota informativă 556/24 martie 1944 a Legiunii de Jandarmi Gorj, care semnalează un manifest de 13 pagini semnat de Gh. Tătărescu şi datat 15 august 1943 – ANIC, Fondul Inspectoratul General al Jandarmeriei, dosarul nr. 54/1944, f. 178.

[45] Vezi Gheorghe Onişoru, Alianţe şi confruntări între partidele politice din România, 1944-1947, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1996, p. 147.

[46] ACNSAS, FD, dosarul nr. 11051, f. 52.

[47] Ibidem, p. 56.

[48] Vezi nota informativă S.S.I. – Grupa politică, din 27 octombrie 1943 – ibidem, Fondul Informativ, dosarul nr. 158158, vol. 3, f. 53. Tot la 27 octombrie, o altă notă a Grupei politice din cadrul S.S.I. prezintă reacţia din cercurile maniste faţă de memoriul lui Tătărescu: „Memoriul a ajuns şi la cunoştinţa domnului Maniu. Acesta păstrează însă mare discreţie, refuzând a se pronunţa asupra lui. Printre intimii săi se declară totuşi că dacă ar accepta ideile domnului Tătărescu, care nu sunt noi şi care sunt o imitare a sugestiilor anterioare ale domnilor Dinu Brătianu – Iuliu Maniu, domnia sa nu ar acccepta totuşi pe dl Tătărescu, pe care îl consideră definitiv compromis. Totuşi, de o atitudine definitivă a domnului Maniu nu poate fi încă vorba” – ibidem, f. 54-55.

[49] ANIC, Fondul C.C. al P.C.R. – Secţia Administrativ-politică, dosarul nr. 2/1943, f. 2-11.

[50] Ibidem, Fondul C.C. al P.C.R. – Secţia Cancelarie, dosarul nr. 31/1943, f. 1.

[51] Despre arestarea din 14 decembrie 1943 şi efectele ei, Mircea Biji vorbeşte într-un memoriu trimis lui Gh. Gheorghiu-Dej la 18 iulie 1952: „Am fost arestat în ziua de 14 decembrie 1943 de agenţi ai Siguranţei, acasă, în pat cu temperatură de 39,5 grade. La ora 17 a început interogarea, fiind pus în faţa unui dosar în care se găsea un raport scris de mână de mine în legătură cu activitatea pe linie de U.T.C. din anii 1941-1942. La ora 19 am fost confruntat cu doi U.T.C.-işti, Stoianovici Tudor şi Manea Mănescu, care au recunoscut la confruntare tot ce ştiau în legătură cu activitatea mea (cred că unul din ei m-a şi dat). Nu am recunoscut nimic, susţinând că această confruntare este o provocare. După ora 20, au început torturile. Multe ore m-am ţinut bine; nu era aşa de greu şi ştiam că vin alte încercări mai grele. Către orele 3-4 dimineaţa, a intrat însă o frică animalică în mine, dintr-odată, mi-am pierdut complet stăpânirea şi am început să vorbesc. Am recunoscut nu numai activitatea pe linie de U.T.C., dar am vorbit şi de activitatea la Uniunea Patrioţilor şi am dat casa Wexler şi pe soţii Wexler, Mihai Levente, Gheorghe Răcoasa, dr. Rosen, Gheorghe Simion. În casa Wexler s-a găsit arhiva Uniunii Patrioţilor (procese verbale de şedinţă etc.). Pe baza celor aflate în arhivă şi a celor date de Rosen. au fost arestaţi fraţii Magheru, Solomon, Petre Ion, dr. Petre Groza, Gheorghe Micle” – ibidem, Fondul C.C. al P.C.R. – Colegiul Central de partid, dosarul B-1619, vol. II, f. 21-49.

[52] Ibidem, Fondul C.C. al P.C.R. – Secţia Administrativ-politică, dosarul nr. 53/1951, f. 6-27.

[53] Vezi nota Direcţiei Generale a Poliţiei din 20 decembrie 1943 – ibidem, Fondul Direcţia Generală a Poliţiei, dosarul nr. 23/1943, f. 1-2.

[54] Vezi memoriile lui Petru Groza, În umbra celulei. Malmaison, iarna 1943-1944, Editura Cartea rusă, Bucureşti, 1945.

[55] Iată ce consemna C. Coposu la 20 decembrie 1943: „Vizitez pe Petru Groza la Malmaison. Mă întâmpină zâmbitor şi bine dispus. Îi comunic din partea preşedintelui că se depun insistenţe pentru eliberarea lui. La nevoie, Maniu va cere o întâlnire cu mareşalul, pentru a cere punerea lui în libertate. Groza este reţinut în aceeaşi puşcărie cu grupul lui Vişa, al lui Rică Georgescu şi cu spionii ruşi lansaţi în spatele frontului. Are regim bun. Masă excelentă, tratament condescendent, vizite, conversaţie, chiar ieşiri clandestine în oraş şi şampanie. Îl încântă postura de martir, în care se află. Se arată sincer recunoscător lui Maniu pentru gestul de solidaritate pe care i-l arată. Îi comunic că Emil Ghilezan va veni a doua zi la dânsul pentru a se ocupa de eventualele nevoi pe care le-ar avea. Trec şi pe la prietenii din grupul Vişa şi din grupul Rică Georgescu şi mă întreţin cu ei” – ASRI, FD, dosar nr. 11519, vol. 9, f. 246. La 12 ianuarie 1944, I. Maniu a fost primit în audienţă de I. Antonescu, prilej cu care preşedintele ţărănist a cerut şi punerea în libertate a lui Petru Groza, obţinând promisiunea mareşalului în acest sens – C. Coposu, op. cit., p. 327.

[56] Mircea Biji a fost condamnat la 25 de ani de închisoare, Mihai Levente la 25 de ani în lipsă, Etty şi Paul Wexler la 25 de ani, Gheorghe Vlădescu-Răcoasa, Petre Ion şi Mihai Magheru la câte 15 ani, în timp ce Manea Mănescu era achitat – ANIC, Fondul Procesele comuniştilor şi organizaţiilor revoluţionare din România (1917-1944), dosarul nr. 685, f. 161.

[57] Ibidem, Fondul C.C. al P.C.R. – Secţia Cancelarie, dosarul nr. 198/1944, f. 2.

[58] La 30 martie 1944, a avut loc un dejun la care au participat regele Mihai, secondat de generalul Sănătescu, Mareşalul şi Mihai Antonescu. Ion Antonescu şi-a exprimat părerea că va opri înaintarea inamicului pe linia Dealul Mare – Târgu Frumos, fiind totuşi de acord cu deschiderea negocierilor cu Aliaţii la Ankara – Constantin Sănătescu, op.cit., p. 144-145.

[59] ASRI, FP, dosarul nr. 40001, vol. 7, partea II, f. 18.

[60] La 20 aprilie 1946, I. Antonescu declara în timp ce era anchetat de Avram Bunaciu: „Cu Maniu am avut o întrevedere în martie sau aprilie 1944, la Snagov. A venit conspirativ, noaptea, cum obişnuia el. Am discutat până la 2-3 dimineaţa. El totdeauna spunea să fac armistiţiu. Eu i-am spus: Eu sunt militar, deci nu pot să predau armata ruşilor şi să întorc armele, dar dumneata dacă vrei armistiţiu, nu-ţi fac niciun fel de opoziţie. Avram Bunaciu: Cum a motivat refuzul? Ion Antonescu: Mi-a spus că nu poate să facă. Odată l-am chemat pe [Eugen] Cristescu şi i-am dictat: Du-te la Maniu şi spune-i că sunt gata să-i dau puterea. Să o ia şi să facă armistiţiu. Cristescu s-a dus la Maniu şi i-a citit mesajul. El a spus: Vezi, dragule, cutare şi cutare, să mă mai gândesc. Dar Cristescu a spus Trebuie să duc un răspuns. Atunci a dictat un răspuns că e gata să ia puterea, dar îi trebuie ca eu să-i pregătesc terenul ca să o ia” – ACNSAS, FP, dosar nr. 13250, vol. 36, f. 79-92.

[61] Cu acelaşi prilej, înaltul demnitar comunist îşi amintea de tatonările de la finele anului 1943 cu Gh. Tătărescu, dar şi că „pentru realizarea contactelor cu conducerea P.N.Ţ. şi P.N.L., noi am lucrat pe mai multe căi şi în această direcţie am folosit pe de o parte pe L. Pătrăşcanu, care era bine cunoscut în cercurile înalte ale burgheziei şi ale Palatului, iar pe de alta pe prof. Petre Constantinescu-Iaşi, pe un muncitor mecanic de la Uzinele de Gaz şi Electricitate, Petre Ion, Constantin Agiu şi Vasile Bâgu. Principalii tovarăşi care trebuiau să facă această legătură şi au purtat tratative au fost L. Pătrăşcanu şi P. Constantinescu-Iaşi” – ANIC, Fond I.S.I.S.P. – Amintiri şi memorii privind mişcarea muncitorească revoluţionară şi democratică din România (Fondul XVII), dosar nr. 60, f. 4-6.

[62] A se citi înlocuirea lui Foriş.

[63] Numele conspirativ folosit de Gh. Gheorghiu-Dej.

[64] Constantin Pârvulescu şi Iosif Rangheţ.

[65] ANIC, Fondul C.C. al P.C.R. – Secţia Organizatorică, dosarul nr.  30/1944, f. 2-10.

[66] Pavel Câmpeanu, Note asupra P.C.R. în anii ’40-’50, în „Sfera politicii”, nr. 2, ianuarie 1993, p. 18-19. Aici va fi însoţit de Victoria Sârbu.

[67] ANIC, Fondul C.C. al P.C.R. – Secţia Cancelarie, dosarul nr. 49/1944, f. 2.

[68] În comunicarea făcută la 5 aprilie nu apare niciun nume, însă pe document există o notă din 6 decembrie 1955 în care sunt nominalizaţi cei trei, în frunte cu Pârvulescu, dar desfăşurarea evenimentelor a confirmat că adevăratul lider a fost Bodnăraş – ibidem.

[69] Ibidem, dosarul nr. 51/1944, f. 1-3.

[70] Constantin Pârvulescu.

[71] A se citi liderul partidului.

[72] ANIC, Fondul C.C. al P.C.R. – Secţia Cancelarie, dosarul nr. 52/1944, f. 8-10.

[73] Între acestea, amintim verificarea cadrelor de bază, organizarea unui resort de propagandă, presă şi radio, precum şi a unui serviciu de informaţii. În plus, în scrisoarea lui Gheorghiu-Dej se arăta că: „Pentru a întări politic actul din 4/5 aprilie cred că ar trebui neapărat făcută o declaraţie publică, unde partidul să ia poziţie faţă de problemele rezultate din situaţia actuală, când războiul se dă pe teritoriul naţional, cu scopul mobilizării tuturor forţelor pentru izgonirea hoardelor fasciste şi a clicii trădătorului Antonescu, pe baza platformei de închegare a Frontului Unic Naţional. Nu mai e nevoie să insist asupra importanţei unei astfel de declaraţii, dacă ea va fi bine şi prudent construită. Trebuie să vă inspiraţi din declaraţia lui Molotov şi cea a guvernului italian” – ibidem, dosarul nr. 54/1944, f. 1-5. La 1 iulie 1944, Gheorghiu-Dej şi T. Georgescu erau informaţi de membrii noului C.C. în legătură cu măsurile luate în lumina celor transmise de cei doi în scrisoarea din 25 aprilie: „1. Încă înainte de 1 Mai, C.C. a reuşit să ajungă la o înţelegere principială cu P.S.D. pentru crearea Frontului Unic Muncitoresc; 2. După lungi şi spinoase tratative cu conducerile diferitelor partide, am ajuns la un acord principial de constituirea Blocului Naţional-Democrat, în compunerea căruia intră în afară de noi şi social-democraţi, P.N.Ţ. şi cel liberal. Din cauza rezistenţei de tot felul din partea conducerii P.N.Ţ. şi P.N.L. nu am putut strânge în acest organism de luptă naţională toate forţele antihitleriste din România, conform liniei noastre de Front Unic Patriotic. Socotind însă că participarea noastră la acest bloc nu ne împiedică a încheia şi alte alianţe cu acelaşi obiectiv şi dorind a dinamiza şi celelalte forţe antihitleriste din România, forţe pe care blocul nu le cuprinde, am încheiat un acord şi cu acestea sub denumirea de Grup Patriotic Antihitlerist şi în care intră grupul Ralea, Frontul Plugarilor, Uniunea Patriotică şi Apărarea Patriotică” – ibidem, dosar nr. 73/1944, f. 1-7.

[74] Ibidem, Fondul I.S.I.S.P. – P.C.R. (Fondul II), dosarul nr. 140, f. 4-6.

[75] Ibidem, Fondul C.C. al P.C.R. – Secţia Cancelarie, dosarul nr.  53/1944, f. 1-8.

[76] La întrunire au participat I. Maniu, I. Mihalache, dr. N. Lupu şi Mihai Popovici, din partea P.N.Ţ., Dinu Brătianu, Bebe Brătianu şi C.C. Zamfirescu, de la liberali, precum şi Constantin Titel-Petrescu şi Iosif Jumanca de la social-democraţi – Corneliu Coposu, op. cit., p. 358.

[77] În jurnal, Sănătescu nota după întrevedere: „Pătrăşcanu îşi dă şi el seama de greutatea ieşirii din Axă şi, dacă este nevoie, se oferă să plece la Moscova pentru a aranja clauzele armistiţiului. Pătrăşcanu pune mult suflet şi este un om dinamic, încât am toată încrederea că ne va fi de mare folos” – Constantin Sănătescu, op. cit., p. 153.

[78] De fapt, Pătrăşcanu nu făcea parte nici măcar din C.C., cu toate că, la 5 mai 1944, sub pseudonimul „Măcin”, el transmitea o scrisoare noii conduceri instalate la 4 aprilie, prin care propunea formarea unui „colectiv de conducere care eu cred necesar să cuprindă 9 tovi”, rugând în acelaşi timp ca solicitarea lui să ajungă şi la Gheorghiu-Dej şi T. Georgescu – ANIC, Fond C.C. al P.C.R. – Secţia Cancelarie, dosar nr. 147/1944, f. 1-4. De altfel, şi S.S.I. îl considera pe L. Pătrăşcanu ca fiind şeful comuniştilor din ţară, aşa cum reiese dintr-o notă informativă din 11 mai 1944, în care sunt surprinse negocierile lui Maniu cu extrema stângă: „Pentru a realiza scopul propus, Maniu a căutat să ia contact cu avocatul Duţu (Lucreţiu) Pătrăşcanu, ce era considerat ca şef al comuniştilor români aflaţi în ţară. Maniu a avut trei întrevederi – la adrese conspirative – cu avocatul Pătrăşcanu. Aceste întrevederi au avut ca rezultat: adeziunea grupului comunist la această coaliţie, de altfel propusă şi urmărită de mai mult timp de către factorii extremei stângi. Formula asupra căreia s-a convenit nu e adeziunea grupărilor democratice la aşa-zisul front patriotic, ci alcătuirea unui aşa numit comitet al salutului public cu menirea de a scoate ţara din război şi de a o salva de la catastrofă. Faţă de intimii săi, Maniu s-a declarat mulţumit de acordul ce a realizat cu comuniştii şi pe care-l consideră extrem de important pentru conjunctura politică din viitorul apropiat” – ASRI, FP, dosarul nr. 40001, vol. 48, f. 101-103.

[79] 23 August 1944. Documente, vol. II, doc. 605, nota 1. Nota informativă a S.S.I. din 13 iunie 1944 confirma înţelegerea la care comuniştii şi social-democraţii au ajuns cu grupările conduse de Gh. Tătărescu şi M. Ralea – ACNSAS, Fondul Informativ, dosarul nr. 158158, vol. 3, f. 273.

[80] Ibidem, f. 255-258.

[81] „Emil Bodnăraş: Pe baza hotărârilor luate, la şedinţa din noaptea de 13 spre 14 iunie m-am dus împreună cu Pătrăşcanu. Şedinţa a avut loc într-o casă pe Calea Moşilor, casă organizată de Pătrăşcanu şi cu Niculescu-Buzeşti. Au asistat acolo: generalul Sănătescu, generalul Mihail, geneneralul Dămăceanu – era atunci colonel, baronul Stârcea, Ioaniţiu – care era secretarul regelui, Niculescu-Buzeşti, Pătrăşcanu şi cu mine. Nimeni nu mă cunoştea, nici Maniu, nimeni. Pe toţi i-am cunoscut atunci pentru prima dată. Am observat că erau foarte surprinşi că Pătrăşcanu a venit cu mine. Am fost prezentat atunci ca inginerul Ceauşu. Pătrăşcanu era nemulţumit de faptul că s-a luat hotărârea de a-l dubla. După o discuţie foarte încordată, care a durat până la 4 dimineaţa, am reuşit să-i convingem că propunerea aceasta [formula Gigurtu – n.a.] reprezintă o aventură la care niciun om serios care vrea într-adevăr să ajute România să iasă din război şi să-şi redobândească independenţa şi libertatea, nu poate să meargă. Atunci, în noaptea aceea, au fost prezentate contrapropunerile noastre care au fost hotărâte de noi în şedinţă. Şi anume, ieşirea din război printr-o acţiune fermă, combinată şi pe front şi în interiorul ţării şi cu imediata întoarcere a armelor împotriva nemţilor şi alăturarea de armata sovietică” – ANIC, Fondul C.C. al P.C.R. – Secţia Cancelarie, dosarul nr. 97/1952, f. 42-54.

[82] ACNSAS, FD, dosarul nr. 19, vol. 4, f. 13-140.

[83] Au participat Ghiţă Popp şi C. Coposu din partea P.N.Ţ., Bebe Brătianu şi C.C. Zamfirescu de la liberali, Şt. Voitec şi I. Jumanca ca reprezentanţi ai P.S.D., şi comuniştii Constantin Pârvulescu şi P. Constantinescu-Iaşi – Corneliu Coposu, op. cit., p. 367.

[84] În document se mai arăta că: „Se face menţiunea că în cursul discuţiilor purtate pentru constituirea acestui bloc, delegaţii Partidelor Comunist şi Social-Democrat au propus şi participarea grupărilor: Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioţilor şi Partidul Socialist-Muncitoresc-Ţărănesc. În urma discuţiilor avute asupra acestei propuneri, delegaţii partidelor naţional-liberal şi naţional-ţărănesc declarând că, întrucât cele patru partide democratice din acest bloc reprezintă aproape unanimitatea de opinie a ţării şi a forţelor politice care au combătut în permanenţă atât orientarea externă alături de Axă, cât şi regimurile de dictatură în interior, toţi delegaţii au căzut de acord ca blocul să fie constituit numai din aceste patru partide. Formaţiunile politice care alcătuiesc Blocul Naţional-Democrat îşi păstrează întreaga independenţă ideologică şi politică, acordul intervenit neprivind decât punctele mai sus fixate” – ANIC, Fondul Blocul Naţional-Democrat, dosarul nr. 2, f. 1-2. În legătură cu excluderea lui Gh. Tătărescu din Bloc, o notă informativă a S.S.I., provenită din sursa „Zizi”, din 20 iunie 1944, este relevantă: „Domnul Tătărescu insistând mult ca să ajute la colaborarea Frontului Democratic, domnul Maniu i-a spus: Cu dumneata, domnule Tătărescu, nici în Rai nu merg” – ACNSAS, Fondul Informativ, dosarul nr. 158158, vol. 3, f. 282.

[85] În biroul de conducere al Blocului intrau Ghiţă Popp şi Ion Hudiţă (P.N.Ţ.), Bebe Brătianu şi Constantin C. Zamfirescu (P.N.L.), Şt.Voitec şi I. Jumanca (P.S.D.), P. Constantinescu-Iaşi şi V. Bâgu de la comunişti – Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Humanitas, 1990, p. 125.

[86] Nota S.S.I. vorbea chiar de posibilitatea formării unui guvern condus de către generalul Sănătescu: „Din semnificaţia diferitelor informaţii primite în această chestiune, reiese că ideea de la care s-a pornit este următoarea: războiul este o întreprindere eminamente militară, iar războiul împotriva Uniunii Sovietice şi alături de Reich a fost dezlănţuit de un militar, domnul mareşal Antonescu. Armistiţiul, adică încetarea războiului, este tot un act strict de esenţă militară, iar misiunea încheierii lui trebuie să revină neapărat unui militar de prestigiu. Acest militar de prestigiu a fost găsit în persoana generalului Sănătescu, care pe lângă calitatea de mareşal al Palatului Regal, întruneşte şi următoarele calităţi de ţinut în seamă pentru rolul de preşedinte de consiliu, care să încheie armistiţiul cu U.R.S.S.: este general de corp de armată; a fost comandant al Corpului IV Armată. În timpul campaniei din U.R.S.S., în prima perioadă a războiului, când şansele războiului păreau altele decât cele de acum, a transmis mai multe rapoarte din U.R.S.S., anume din regiunea Doneţkului, arătând că, după părerea sa, se face o greşeală continuându-se lupta pe pământul rusesc, dincolo de Nistru” – ANIC, Fondul PCM – SSI, dosarul nr. 12/1944, f. 21-23.

[87] Vezi nota S.S.I. din 6 iulie 1944, privind întrevederea din ziua precedentă dintre Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu – ibidem, dosarul nr. 25/1943, f. 18-19.

[88] ASRI, FP, dosarul nr. 40001, vol. 48, f. 322-324.

[89] Trebuie precizat faptul că preşedintele P.N.Ţ. a fost dispus până în ziua de 23 August 1944 să dea credit mareşalului în dificila acţiune de ieşire din Axă. De altfel, chiar sinteza S.S.I. din 8 iulie relevă această credinţă politică: „Dorinţa fermă a lui Maniu, împărtăşită intimilor săi, este de a ajunge la o înţelegere cu domnul mareşal Antonescu, pentru a-l determina să aleagă momentul şi să realizeze armistiţiul. Maniu a declarat că este gata să-l susţină pe domnul mareşal Antonescu în această acţiune. După încheierea armistiţiului însă, Maniu crede într-o evoluţie politică, chiar mai liberă şi mai largă decât în Italia, când se va putea trece la înfăptuirea unui guvern politic.” – ibidem.