Mihail Kogălniceanu
(6 septembrie 1817 – 1 iulie 1891)
„Eu sunt născut în Iaşi, la 6 septembrie 1817, după cum rezultă din însemnarea originală scrisă de tatăl meu în Ceaslovul naşterilor şi morţilor familiei Kogălniceanu, o carte care, sunt încă câţiva ani, ca un adevărat registru al stării civile, se obişnuia a se păstra din tată în fiu mai în toate familiile noastre.
Tatăl meu a fost Vornicul Ilie Kogălniceanu, maica mea Catinca, născută Stavilla, era coborâtoare dintr-o familie genoveză, stabilită de secole în vechea colonie genoveză Cetatea-Albă (Akerman), de unde apoi s-a fost răspândit în toată Basarabia, unde şi astăzi sunt mulţi proprietari purtând numele de Stavilla”[1].
Cu aceste lămuriri biografice îşi începea discursul ţinut în şedinţa solemnă a Academiei Române de la 1 aprilie 1891, când se sărbătoreau 25 de ani de la înfiinţarea instituţiei, cel al cărui nume se confundă cu lupta pentru Unire, cu reformele ce au întemeiat statul român modern şi cu independenţa de stat: Mihail Kogălniceanu.
Primii ani de viață
Într-adevăr, viitorul om de stat s-a născut la 6 septembrie 1817 în casele existente până astăzi la Iaşi, pe strada care-i poartă numele. Primele elemente de învăţătură le-a primit la „loghiotatul dascăl” Gheorghe de la şcoala Trisfetitelor, care-l bătea cu câte o „falangă părintească pe talpa picioarelor”, după cum îşi aminteşte M. Kogălniceanu în schiţa „Adunări dănţuitoare” (1839).
Pe când avea în jur de zece ani, Mihail învăţa împreună cu Vasile Alecsandri la cunoscutul călugăr ardelean Gherman Vida, mărunt istoric, dar om cu vederi patriotice, posesorul unei copii a manuscrisului „Cronicii” lui Gheorghe Şincai. Din această împrejurare, se poate considera că pasiunea pentru istorie i-a fost cultivată şi Gherman Vida. Studiile şi le-a continuat, începând cu 23 noiembrie 1831, la pensionul francez din Miroslava, lângă Iaşi, unde a avut profesor pe Victor Cuénim.
Naşa de botez, Marghioala Calimach, era mama lui Mihail Sturdza, cel care avea să ocupe în 1834 tronul Moldovei, astfel încât acesta se îngrijeşte de buna educaţie a lui Mihail. Î
n acest sens, a decis să îl trimită la studii în Franţa, împreună cu fiii săi, Dimitrie şi Grigorie.
Studiile în Franța
În august 1834 pleacă la Lunéville, în Franţa. Din acest an şi din acest drum datează prima manifestare scriitoricească a istoricului şi viitorului bărbat de stat Mihail Kogălniceanu. Într-o scrisoare adresată părinţilor în drum spre Franţa îşi exprimă compătimirea şi simpatia pentru ţărănimea săracă şi muritoare de foame din Moldova; îndeamnă să se cultive cartofii aşa cum a văzut în Galiţia, că dacă aceştia ar exista şi în Moldova, „ar opri pe ţărani să se jeluiască de foame”[2].
Ajuns la Lunéville, împreună cu cei doi fii ai domnitorului, Kogălniceanu învaţă într-un institut condus de bătrânul abate Lhommé, care trăise şi în Moldova, unde se refugiase după revoluţia franceză, ocupându-se chiar de educaţia lui Mihail Sturdza. Colegiul comunal din Lunéville se bucura de o reputaţie excelentă, graţie capacităţii profesorilor săi, de pe băncile sale pornind mulţi bărbaţi de seamă ai Franţei.
La rândul său, deşi octogenar, abatele Lhommé era un strălucit profesor de retorică, de limbă şi literatură latină, asigurându-le tinerilor moldoveni o uşoară integrare în noua comunitate. „În casa părintească n-am fi putut fi mai bine trataţi decât în sânul familiei Lhommé, sub privegherea activă a abatelui. Eram cei dintâi din clasele noastre”, îşi amintea Kogălniceanu[3].
Un zvon lansat de un ziar francez, cum că domnul Moldovei a trimis pentru educaţie în Franţa peste 200 de tineri români în scopul de a face din Moldova „o a două Franţă”, determină pe Mihail Sturdza să-i mute în 1835 pe cei trei din Lunéville la Berlin.
De fapt, zvonul lansat în presa franceză nu era deloc întâmplător, ci trebuie corelat cu poziţia exprimată de Puterea Protectoare, Rusia, prin intermediul consulului său de la Iaşi, faţă de tendinţa familiilor din elita locală de a-şi educa tinerele vlăstare în mult prea liberala Franţă:
„Consulii ruşi, pe atunci prea puternici în Bucureşti şi în Iaşi, făcură Domnului Michail Sturdza respectuoase observări pentru trimiterea în Franţa a fiilor săi şi a altor câţiva fii de boieri, căci afară de mine mai erau trimeşi şi doi fii ai logofătului Lupu Balş şi un altul Nicu Cassu. Educaţiunea franceză se părea marelui nostru protector, Împăratului Nicolae I, prea revoluţionară; furăm dar luaţi din Lunéville şi conduşi la Berlin la sfârşitul anului 1835”[4].
Într-adevăr, contactul tinerilor „de familie bună” cu ideile liberale de factură occidentală nu a întârziat să stârnească îngrijorarea factorilor politici interesaţi ca la gurile Dunării să nu se schimbe nimic. Astfel, încă la 28 iulie 1834, consulul Rusiei, Minciaki, începându-şi relaţiile oficiale cu domnitorul Mihail Sturdza, îi comunica instrucţiunile primite la Petersburg privind supravegherea influenţelor apusene asupra tinerilor din Ţările Române: „…Mi se recomandă în fine, cu deosebire, să chem atenţia domnitorilor spre tot ce ar putea indica o anumită tendinţă a spiritelor tinere de a se lăsa antrenate de ideile liberale, să-i invit să urmărească evoluţia opiniei publice în Principate, să împiedice cea mai mică încurajare a creşterii ideilor subversive, (…) să persevereze în grija de a da educaţiei tineretului un impuls moderat cu înţelepciune, să înfrâneze din toate puterile spiritul de inovaţie şi de tulburare, care s-ar putea manifesta în minţi lipsite de experienţă, avide să dea ţării lor o existenţă politică diferită de aceea pe care i-o asigură instituţiile actuale, întemeiate pe tratate…”[5].
Anii berlinezi
Probabil că ecourile din presa franceză au fost elementul determinant în luarea deciziei de a-i muta pe tineri la Berlin, supranumit încă de pe atunci Atena Germaniei. În Germania, Kogălniceanu ia contact cu cercuri intelectuale de factură democratică şi liberală, însuşindu-şi ideile exprimate de membrii acestora cu privire la necesitatea unităţii politice a Germaniei, cu privire la renunţarea la sistemul exclusiv de ocupare a posturilor de conducere de către membrii nobilimii şi, mai ales, cu privire la necesitatea imperioasă a unor reforme agrare, prin desfiinţarea obligaţiilor iobăgeşti, prin răscumpărare.
Studiile urmate au fost strălucite, beneficiind de îndrumarea unor profesori extraordinari, precum discipolul preferat al lui Hegel, Edouard Gans, profesor „de un liberalism în idei atât de larg”, care preda cursul de drept natural, sau profesorul Frédéric Charles de Savigny, al cărui curs de drept roman a lăsat o puternică impresie asupra lui Kogălniceanu. A studiat, de asemenea, cu marele istoric Leopold von Ranke, părintele istoriografiei germane, fiind primul student român al acestuia, şi a avut relaţii cu geograful şi naturistul Alexander von Humboldt.
Aceste contacte s-au dovedit deosebit de fecunde şi i-au influenţat concepţiile pe termen lung. De altfel, la îndemnul lui Alexander von Humboldt, Kogălniceanu a publicat în ianuarie 1837 prima sa lucrare, intitulată „Moldau und Wallachei. Romänische oder Wallachische Sprache und Literatur”. A doua lucrare tipărită la Berlin, în acelaşi an, a fost „Esquisse sur l’histoire, les moeurs et la langue des Cigains”, pe parcursul căreia pledează în favoarea eliberării celor 60.000 de ţigani români, „căci e o ruşine a istoriei şi a civilizaţiei menţinerea lor în robie”. A treia lucrare, publicată în septembrie 1837, era una de istorie: „Histoire de la Valachie, de la Moldavie et de Valaques Transdanubiens”.
Influenţa mediilor intelectuale occidentale este incontestabilă asupra tânărului moldovean, după cum stă mărturie o scrisoare trimisă familiei în octombrie 1837: „Aici, în Evropa luminată, oamenii cad la jenunche numai înaintea lui Dumnezeu, iar nu înaintea oamenilor. De aceea şi eu am învăţat aicea că fieşte om îi deopotrivă, că unul se deosebeşte de altul numai prin merit şi prin fapte bune”[6].
Peste ani, Kogălniceanu confirma public această influenţă, spunând:
„Mulţămită contactului meu cu atâţia bărbaţi însemnaţi ai Germaniei şi primit în cercurile politice din Berlin, am avut fericita ocaziune şi putinţa de a-mi îmbogăţi mintea cu ideile reformatrice ce atunci inspirau înaltele inteligenţe ale Germaniei. Da, Universităţii din Berlin, a doua mea mumă, Universităţii Fredericia Wilhelma, da, exemplul ce mi-a dat amorul pentru patria germană şi pe care l-am găsit în toate păturile societăţii germane, fie nobilime, fie burgheză, datoresc eu amorul pentru patria română şi spiritul liberal care m-a însufleţit în toate acetele vieţii mele”[7].
Intrarea în arena politică și debutul activității culturale
Revenit în Moldova în 1838, îşi începe cariera publică prin numirea sa în funcţia de locotenent-aghiotant al domnitorului Mihail Sturdza, dar intră rapid în conflict cu acesta, prin descoperirea arghirofiliei fără limite care-l stăpânea pe domn.
Se dedică activităţii culturale şi pune pe picioare o întreprindere poligrafică, unde publică două reviste destinate educării artistice a cititorilor şi îndrumării scriitorilor: „Alăuta românească” şi „Dacia literară”.
Scopurile care-l animă pe tânărul patriot sunt limpede expuse în „Introducţie” la „Dacia literară”: „literatura are trebuinţă de unire, iar nu de dizbinare. (…) ţălul nostru este realizaţia dorinţii ca românii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi”. Iar scopul unităţii naţionale transpare şi din îndemnul de a recurge, pentru creaţia literară, la tot ce oferea patrimoniul cultural comun: „Dorul imitaţiei s-a făcut la noi o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul naţional. (…) Traducţiile însă nu fac o literatură. (…) Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi poetice pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii”[8].
Încă şi mai grăitoare pentru concepţiile sale asupra naţiunii sunt afirmaţiile din lecţia inaugurală „Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie naţională în Academia Mihăileană”, rostit la 24 noiembrie 1843. Cu acest prilej, Kogălniceanu sublinia: „Eu privesc ca patria mea toată acea întindere de loc unde se vorbeşte româneşte şi ca istorie naţională, istoria Moldaviei […] a Valahiei şi a fraţilor din Transilvania. Această istorie este obiectul cursului meu”.
Nu mai puţin lămuritoare pentru orizontul social şi politic al tânărului moldovean sunt consideraţiile pe marginea eliberării din robie a ţiganilor în anul 1844, când, la iniţiativa domnitorului Mihail Sturdza, toţi robii statului au fost declaraţi oficial liberi, beneficiind de aceleaşi drepturi cu ceilalţi locuitori ai ţării: „Acum patria noastră, dezrobindu-şi ţiganii, sfinţeşte principiul că toţi oameni se nasc şi sunt slobozi, în vreme când coloniile Franţei şi multe staturi ale Unirii Americane de Nord gem de milioane de negri împilaţi, în vreme când robia încă, în adunările legislative a acestor ţări, numără atâţia partizani!”[9].
Întreaga activitate pe tărâm cultural şi politic l-au impus pe Mihail Kogălniceanu ca lider al generaţiei paşoptiste moldovene. De aceea nimic mai firesc decât faptul că acesta lua cuvântul în cadrul adunării de la hotelul „Petersburg”, din Iaşi, în seara de 27 martie 1848, alături de Grigore şi Alexandru Ioan Cuza, Lascăr Rosetti, Vasile Ghica, fiind, totodată, desemnat în comisia de 16 persoane însărcinată cu redactarea unei petiţii cu doleanţe şi revendicări către domnitor[10]. Contribuţia sa a fost una de substanţă, în platforma reformatoare regăsindu-se „postulatele luptei lui anterioare şi clişee stilistice”, astfel că nu e de mirare că represiunea dezlănţuită la Mihail Sturdza în noaptea de 29 martie 1848 îl viza direct şi pe Mihail Kogălniceanu[11].
Ascuns la Bălţăteşti, la moşia lui Grigore Ghica, tânărul om politic reuşeşte să scape de arestare şi de expulzare, refugiindu-se la Cernăuţi, unde redactează „Dorinţele partidei naţionale în Moldova”, publicate în august 1848, sub forma unei broşuri.
Acest text se constituie în „opera cea mai grăitoare, cea mai semnificativă pentru cunoaşterea concepţiei filosofice şi social-politice a lui M. Kogălniceanu în perioada sa de ascensiune”[12]. Într-adevăr, autorul se dezvăluie drept o minte pătrunzătoare, un spirit novator, adept al democratismului cel mai liberal, animat de un fierbinte patriotism, pledând pentru ideea progresului întemeiat pe realităţile ţării, valorificarea în spiritul epocii a tot ceea ce trecutul naţional putea oferi mai original şi mai viabil. Inserarea între obiectivele care trebuie atinse a „unirii Moldovei cu Ţeara Românească”, „cheia bolţei, fără de care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional” era primul pas spre un proiect de anvergură – desăvârşirea unităţii românilor, privit cu optimism, căci „epoha noastră are de cel dintâi caracter triumful dritului asupra tăriei”. Este adevărat, însă, că au fost necesari încă 70 de ani până ce forţa dreptului a triumfat împotriva dreptului forţei, astfel încât România Mare să devină o realitate.
În februarie 1849 Kogălniceanu pleacă la Paris, unde a rămas până în luna iulie, când urcarea pe tronul Moldovei a unui principe liberal, Grigore Alexandru Ghica, îi redeschidea drumul spre casă.
Revenit acasă, Kogălniceanu a intrat într-o nouă etapă a vieţii, fiind cooptat de noul domn în comisiile de „îmbunătăţiri” ale organizării ramurilor administraţiei de stat. A deţinut funcţiile de director al departamentului lucrărilor publice în anii 1849-1850 şi apoi al departamentului din lăuntru (oct. 1851 – iulie 1852).
În faţa noilor realităţi, Kogălniceanu se declara adept al „ordinului prin progres”, voind „o revoluţie de sus” şi nu una de „jos”, astfel încât în anul 1852 punea sub semnul îndoielii necesitatea unor „grabnice şi zgomotoase schimbări”, fiindcă „orice schimbare silnică”, orice prefacere năprasnică nu pot să ne fie decât fatale”. Preocupat de a dovedi Marilor Puteri că românii nu sunt „tulburători” şi dorind realizarea unei platforme unioniste cât mai largi, care să nu-i sperie pe marii boieri, Kogălniceanu afirma foarte clar: „Când revoluţiile încep, civilizaţia încetează”[13]. Dincolo de raţiunile conjuncturale, se poate susţine că moderaţia atitudinii lui Kogălniceanu venea din convingeri profunde, căpătate în timpul studiilor în Germania şi rămase ca elemente de reper de-a lungul întregii sale vieţi.
În paralel, îşi reia preocupările culturale, publicând în 1852 volumul întâi din „Letopiseţele Ţării Moldovei”, făcând apologia istoriei ca o necesară călăuză a omului politic, mai cu seamă în vremuri de cumpănă:
„Dacă vreodinioară studiul istoriei a fost trebuitor, aceasta este în epoha noastră, în acest timp de haos, când și oameni publici și oameni privați, bătrâni și tineri, ne-am văzut individualitățile sfâșiate și iluziile ce ni erau mai plăcute, șterse. Într-un asemine timp, limanul de mântuire, altarul de răzimat pentru noi este studiul istoriei, singurul oracol care ne mai poate spune viitorul”[14].
Lupta pentru Unirea Principatelor
Redeschiderea „crizei orientale” în 1853 oferea un prilej de repunere pe ordinea de zi a Marilor Puteri a „chestiunii române”, ca o problemă internaţională importantă, prilej sesizat cu acuitate de omul politic Kogălniceanu. Acesta a demarat imediat o vastă acţiune de polarizare a tuturor energiilor unioniste, de pregătire a mijloacelor necesare pentru impunerea în atenţia opiniei publice interne şi internaţionale a dorinţelor românilor. În anii care au urmat, numele lui Kogălniceanu s-a confundat cu lupta pentru Unire, cu realizarea acesteia, dar şi a celor mai de seamă reforme legate de organizarea statului modern român[15].
Personalitatea cea mai proeminentă a Comitetului Central al Unirii, marele om politic şi strălucitul orator a desfăşurat o activitate neobosită în Adunarea ad-hoc a Moldovei, fiind descris de Ion Ionescu de la Brad drept un veritabil „factotum” al acesteia.
Numărându-se printre candidaţii la tronul Moldovei, renunţă la 3 ianuarie 1859 în favoarea lui Costache Negri şi acceptă ulterior, bucuros, susţinerea candidaturii lui Alexandru Ioan Cuza. Astfel, la 5 ianuarie 1859, i-a revenit cinstea de a-i adresa noului domn felicitările Adunării elective:
„Alegându-te pe tine Domn în ţara noastră, noi am voit să arătăm lumii aceea ce toată ţara doreşte: la legi nouă, om nou. […] Fii, dar, omul epocei, fă ca legea să înlocuiască arbitrariul, fă ca legea să fie tare, iar Tu, Măria ta, ca Domn, fii bun şi blând, fii bun mai ales pentru aceia, pentru care mai toţi Domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi”.
La 17 februarie, în numele deputaţilor moldoveni, Kogălniceanu ţinea să sublieze, încă o dată, deplina adeziune a Moldovei la cauza Unirii. Vorbind ca „interpret” a „două milioane de români către alte trei milioane”, el afirma răspicat:
„Moldova de azi înainte face parte din România; de acum orice hotărâre veţi lua în favorul naţiei române, să fiţi siguri că Moldova nu vă va lipsi, ci vă va urma oriunde o veţi duce pentru apărarea autonomiei. (…) prin Unire însuşi viţiurile noastre se vor face virtuţi […] Moldova trebuie dar să caute a se lipi către surora sa. De aceea în Moldova Unirea nu este o chestie de entuziasm, ci de judecată şi de logică”.
Activitatea guvernamentală și parlamentară
În primăvara anului 1860, considerat un om de stat în plină putere şi cu largă experienţă, lui Kogălniceanu i se oferă pentru prima dată ocazia de a guverna. La 30 aprilie formează guvernul Moldovei, deţinând, totodată şi portofoliul Ministerului de Interne. Angajându-se să-şi întemeieze activitatea pe „legalitate” şi „moralitate”, şeful guvernului îşi exprima intenţia de a realiza „reformele sociale şi materiale” indicate de Convenţia de la Paris, declarând prioritare „reforma legii electorale şi îmbunătăţirea soartei ţăranilor”, „temeinica organizare a puterii armate”, „răspândirea instrucţiei publice, rădicarea şi îmbunătăţirea soartei clerului, dezvoltarea industriei şi a comerţului şi mai ales înflorirea agriculturii, marea noastră bogăţie naţională”.
Pornind la o activitate vastă, Kogălniceanu era pe deplin conştient de dimensiunea operei la a cărei edificare se angaja:
„În această epocă de tranziţie – mărturisea el în faţa deputaţilor – când legile vechi şi-au pierdut o parte din puterea lor morală, când legile cele noi nu sunt făcute, când multe din dorinţele naţionale nu s-au realizat cu deplinătate, când reformele cele mai esenţiale, pentru a ajunge în stare practică, au trebuinţă de a trece prin întârzierile unui mecanism complicat, când guvernul stă în faţă cu atâtea aşteptări şi trebuinţe şi când el are atât de puţine mijloace spre a le putea îndestula, numai uşoară, numai demnă de râvnit nu poate să fie sarcina ministerială”[16].
Foarte bine pregătit, cu vaste cunoştinţe în domeniile istoriei, sociologiei, dreptului, economiei politice, administraţiei, Kogălniceanu nu era străin de niciuna dintre problemele care necesitau o soluţionare urgentă. Astfel se explică faptul că a reuşit, într-un interval de timp foarte scurt, să doteze ţara cu legi fundamentale, pe baza cărora s-au edificat instituţii care durează până în ziua de astăzi.
Iată câteva dintre principalele legi adoptate şi puse în aplicare în timpul guvernelor conduse de Mihail Kogălniceanu (30 aprilie 1860 – 17 ianuarie 1861 şi 11 octombrie 1863 – 26 ianuarie 1865):
- Legile de înfiinţare a celor două universităţi, din Iaşi (26 oct. 1860) şi din Bucureşti (16 iul. 1864);
- Legea pentru înfiinţarea Curţii de Conturi (24 ian. 1864);
- Legea pentru înfiinţarea Consiliului de Stat (11 feb. 1864);
- Legea comunală (31 mart. 1864);
- Legea pentru înfiinţarea consiliilor judeţene (31 mart. 1864);
- Legea organică asupra „comptabilităţii generale a Statului” (14 aug. 1864);
- Legea pentru înfiinţarea Curţii de Casaţie (19 aug. 1864);
- Legea pentru adoptarea sistemului metric de măsuri şi greutăţi (30 sept. 1864);
- Legea pentru înfiinţarea camerelor de comerţ (30 sept. 1864);
- Legea pentru „expropriațiuni pentru cauză de utilitate publică” (17 oct. 1864);
- Legea pentru instituirea unei case de depuneri şi consemnaţiuni (26 nov. 1864);
- Legea pentru organizarea puterii armate a României (27 nov. 1864);
- Legea pentru constituirea corpului de avocaţi (4 dec. 1864);
- Legea instrucţiunii publice, prin care se prevedea învăţământul primar obligatoriu şi gratuit (5 dec. 1864);
- Legea „telegrafo-poştală”, prin care se introducea serviciul abonamentelor la presa din ţară şi străinătate şi era organizat serviciul de poştă rurală (5 dec. 1864);
- Codurile civil, penal şi comercial (oct. – dec. 1864);
- Emanciparea bisericii ortodoxe române de sub epitropia patriarhului din Constantinopol
Tot graţie lui Kogălniceanu a fost adoptat decretul privind bibliotecile publice, prin care fiecare comună era obligată să înfiinţeze o bibliotecă, a fost desfiinţată pedeapsa cu bătaia, s-au instituit actele de stare civilă, s-a decis înfiinţarea conservatorului de muzică.
Dar, dincolo de orice îndoială, cea mai importantă lege adoptată graţiei luptei neobosite a lui Mihail Kogălniceanu a fost legea rurală, sancţionată şi promulgată la 14/26 august 1864. De altfel, de proiectul legii rurale este legată direct mult incriminata „lovitură de stat de la 2 mai”, când Adunarea a fost dizolvată de către domnitorul A.I. Cuza, motiv de mare bucurie pentru ţărani, care considerau că lovitura de stat dăduse „în cap boierilor”.
Legea rurală, care intra în vigoare la 23 aprilie 1865, îi elibera pe ţărani de sarcinile de tip feudal şi permitea împroprietărirea: „Claca este desfiinţată pentru de-a pururi şi de astăzi voi sunteţi proprietari liberi pe locurile supuse stăpânirii voastre”, după cum glăsuia proclamaţia domnească.
După detronarea lui Cuza, mânia adversarilor acestuia s-a revărsat din plin şi asupra colaboratorilor săi, primul vizat fiind Mihail Kogălniceanu. Ales deputat de Fălciu, acesta s-a văzut ţinta unei intense campanii care viza invalidarea mandatului său. În 30 aprilie 1866, deputatul Nicolae Blaremberg a depus, în numele său şi al altor deputaţi, un amendament cu următorul conţinut:
„Considerând că D. Mihail Kogălniceanu ca ministru la 2 mai, prin lovitura de stat, s-a făcut culpabil de un sperjur şi un atentat în contra legilor, subscrişi propun ca Adunarea României, fără a mai cerceta titlul alesului, în interesul demnităţii acestui Corp şi al moralităţii politice, să-l respingă din sânul său”[17].
În cuvântarea sa, Blaremberg se arăta necruţător cu Kogălniceanu:
„D-lor, n-am trebuinţă să vă spun eu cine e omul care vine astăzi la uşa Adunării! Numele său are să fie înregistrat de Istorie şi negreşit că Istoria imparţială va repeta ceea ce spunem şi noi în amendament, că omul acesta a întins mâna lui sacrilege asupra legilor Ţărei, asupra libertăţilor publice”.
În şedinţa din 4 mai 1866, Adunarea Constituantă a adoptat, după discuţii furtunoase, cu 71 de voturi pentru şi 42 contra, propunerea de excludere a lui Mihail Kogălniceanu „pentru cauză de imoralitate publică recunoscută de ţara întreagă”!
Pentru moment, unul dintre bărbaţii de stat care au clădit România modernă era exclus dintr-o importantă adunare, dar istoria imparţială, invocată de încrâncenatul Nicolae Blaremberg, când susţinea invalidarea mandatului lui Kogălniceanu, şi-a spus definitiv cuvântul: exclusul de atunci va rămâne una dintre figurile măreţe ale secolului al XIX-lea, omul care a scris o pagină glorioasă din istoria socială a României, iar denigratorul şi persecutorul său a fost acoperit de colbul uitării!
O nouă tentativă de invalidare, după alegerile din octombrie 1866, a eşuat! Kogălniceanu reintră în viaţa politică, acţionând constant pentru dezvoltarea României pe linia progresului şi a democraţiei, fiind preocupat de aplicarea reformelor adoptate pe vremea lui Cuza, de problemele de politică externă şi de comerţul exterior.
Ministru de interne în perioada noiembrie 1868-ianuarie 1870, Kogălniceanu nu-şi neglija nici activitatea de cărturar, fiind ales în 1869 membru al Societăţii academice şi preşedinte al secţiei istorice. În 1876 a participat, alături de Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu şi alţii, la organizarea serbărilor de la mănăstirea Putna, ocazionate de împlinirea 400 de ani de existenţă, prilej de reafirma apartenenţa Bucovinei la Moldova şi de a protesta împotriva atitudinii Austriei în această chestiune.
De altfel, la începutul lunii mai 1876, Kogălniceanu devenise ministru de Externe în cadrul guvernului format de coaliţia de la Mazar-Paşa şi se implicase activ în promovarea revendicărilor României faţă de guvernul otoman, sprijinind discret acţiunile patrioţilor bulgari, precum şi revoltele din Bosnia şi Herţegovina.
Acţiunile sale au fost stopate la finele lunii iulie 1876, prin demisia guvernului din care făcea parte, dar la 3 aprilie 1877 a reluat portofoliul Externelor, astfel că în sesiunea extraordinară a Adunării deputaţilor din 9 mai 1877, lui Kogălniceanu i-a revenit onoarea de a proclama independenţa ţării: „suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”.
În urma discursului său, „camera, mulţumită de explicaţiile guvernului, ia act că răzbelul între România şi Turcia, că ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială”. Astfel, încă unul dintre visurile de tinereţe ale lui Kogălniceanu se realiza. Perseverenţa cu care a acţionat eminentul bărbat de stat între 1848-1877 dădea, în sfârşit, roade: patria lui s-a proclamat independentă!
Rămas în fruntea Ministerului Afacerilor Externe până în noiembrie 1878, Mihail Kogălniceanu a desfăşurat o intensă activitate în urma semnării Tratatului de pace de la San Stefano (martie 1878), încercând să impună cabinetelor europene justeţea cauzei româneşti în vederea pregătirii Congresului de la Berlin, unde memoriul pregătit de diplomaţia românească a fost doar „auzit”, nu şi „ascultat”.
Ultimii ani de viață și trecerea în eternitate
În ultima parte a vieţii, Kogălniceanu a revenit pe banca ministerială în intervalul iulie 1879 – aprilie 1880 şi a reprezentat apoi ţara ca ministru plenipotenţiar la Paris în anii 1880-1881. Încetarea misiunii diplomatice în Franţa a însemnat şi refuzul oricărei alte funcţii oficiale, dar a continuat să activeze în Camera Deputaţilor, interpelările sale reprezentând adevărate capodopere de oratorie, căci poseda, după expresia lui A.D. Xenopol, „talentul minunat de a se coborî cu uşurinţă din sfera cugetării către lumea realităţii, precum şi de a închega în idei bogata varietate a faptelor”.
Cu sănătatea zdruncinată, Kogălniceanu sosea la Paris în 18 iunie 1891 pentru o operaţie. Din nefericire, organismul său nu a făcut faţă intervenţiei chirurgicale, distinsul om politic sucombând pe masa de operaţie. Trupul a fost adus în ţară şi înhumat la Iaşi, în cimitirul „Eternitatea”. Un ultim şi impresionant omagiu i-a fost adus de cei pentru a căror viaţă mai bună luptase o viaţă întreagă: ţăranii. Ca şi în cazul cortegiului mortuar al lui Cuza, sute şi mii de ţărani au întâmpinat de-a lungul traseului trenul cu osemintele celui care-şi pusese semnătura pe legea rurală din 14 august 1864: „Revăd şi acum – scria un martor ocular – toată scena aceea de o jale de nedescris, din gara Podu Iloaiei. Plângeau ţăranii îngenunchiați!… Trenul porni, toţi rămaseră ţintuiţi, cu ochii urmărind maşina îndoliată care pornise încet şi care apoi sbură ca o pasăre, mişcând şi fluturând steagurile negre ce păreau aripi bătute de vânt”[18].
Întreaga activitate a lui Kogălniceanu îl făcea pe Nicolae Iorga să noteze că „un om politic vrednic de acest nume” „este numai acela care, văzând o neclintită şi luminoasă ţintă, merge îndrăzneţ către dânsa, înfruntând duşmanii, mişcând din loc piedicile, primind în piept primejdiile, cu siguranţa că, perind chiar în cale, tot drumul ce a putut să-l facă e câştigat pentru urmaşii ce vor veni neapărat după vitejia lui. Aşa a judecat Kogălniceanu atacând, în vremi foarte nesigure şi ameninţătoare, chestii ca averea de moşii a străinilor din mânăstirile greceşti şi ca lipsa de ogor şi de neatârnare a ţeranului”[19].
Spirit realist, confruntat întreaga viaţă cu starea de letargie a compatrioţilor, într-o epocă de incertitudini şi de speranţe, Kogălniceanu nu obosea să pledeze pentru virtutea regenerativă a istoriei[20].
Astăzi, poate mai mult decât altădată, ar trebui să rostim asemenea lui, „ba nu, vremea peirei nu ne-a venit, sângele nostru este tânăr, pentru că este înnoit prin nenorociri”, şi să ne amintim îndemnurile sale vechi de aproape două secole:
„Să ne ţinem de obiceiurile strămoşeşti – atât cât nu sunt împotriva dreptei cugetări. Să ne ţinem de limba, de istoria noastră, cum se ţine un om în primejdie de a se îneca de prăjina ce i se aruncă spre scăpare. Istoria românească mai ales să ne fie cartea de căpetenie, să ne fie paladiul naţionalităţii noastre. Într-însa vom învăţa ce am făcut şi ce avem să mai facem; printr-însa vom prevede viitorul, printr-însa vom fi români, căci istoria este măsura sau metrul prin care se poate şti dacă un popor propăşeşte sau dacă se înapoiază. Întrebaţi dar istoria şi veţi şti ce suntem, de unde venim şi unde mergem. De unde venim şi unde mergem, trecutul şi viitorul, iată toată fiinţa noastră, iată mijlocul de a ne cunoaşte”[21].
[1] Mihail Kogălniceanu, Autobiografie. Desrobirea ţiganilor. Ştergerea privilegiilor boiereşti. Emanciparea ţăranilor, cu o notiţă introductivă de Petre V. Haneş, profesor secundar, Bucureşti, Editura Librăriei Leon Alcalay, f.a., p. 6 (în continuare, se va cita Mihail Kogălniceanu, Autobiografie…).
[2] Mihail Kogălniceanu. Texte social-politice alese, Dan Berindei (coordonator), Leonid Boicu, Nicolae Ciachir, Matei Ionescu, Dan Simionescu, Bucureşti, Editura Politică, 1967, p. 10.
[3] Mihail Kogălniceanu, Autobiografie…, p. 8.
[4] Ibidem, p. 9.
[5] Apud Ştefan Cazimir, Alfabetul de tranziţie, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1986, p. 67.
[6] Apud Mihail Kogălniceanu. Texte social-politice alese, Dan Berindei (coordonator), Leonid Boicu, Nicolae Ciachir, Matei Ionescu, Dan Simionescu, Bucureşti, Editura Politică, 1967, p. 12.
[7] Mihail Kogălniceanu, Autobiografie…, p. 36-37.
[8] Mihail Kogălniceanu, Introducţie la „Dacia literară”, Iaşi, 30 ianuarie 1840.
[9] „Propăşirea”, nr. 5-6, februarie 1844, apud Mihail Kogălniceanu. Texte social-politice alese, Dan Berindei (coordonator), Leonid Boicu, Nicolae Ciachir, Matei Ionescu, Dan Simionescu, Bucureşti, Editura Politică, 1967, p. 110-111.
[10] Augustin Z.N. Pop, Pe urmele lui Mihail Kogălniceanu, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1979, p. 141.
[11] Ibidem, p. 143.
[12] Mihail Kogălniceanu. Texte social-politice alese, Dan Berindei (coordonator), Leonid Boicu, Nicolae Ciachir, Matei Ionescu, Dan Simionescu, Bucureşti, Editura Politică, 1967, p. 21.
[13] Paul Cornea, Mihai Zamfir, Gândirea românească în epoca paşoptistă (1830-1860), antologie, studiu şi bibliografie de P. Cornea; text stabilit, note şi medalioane biografice de M. Zamfir, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968, p. 22
[14] Mihail Kogălniceanu, Prefață la „Letopisețile Țării Moldovei”, Iași, 10 aprilie 1852
[15] Mihail Kogălniceanu. Texte social-politice alese, Dan Berindei (coordonator), Leonid Boicu, Nicolae Ciachir, Matei Ionescu, Dan Simionescu, Bucureşti, Editura Politică, 1967, p. 34.
[16] Mihail Kogălniceanu. Texte social-politice alese, Dan Berindei (coordonator), Leonid Boicu, Nicolae Ciachir, Matei Ionescu, Dan Simionescu, Bucureşti, Editura Politică, 1967, p. 43.
[17] Apud George D. Nicolescu, 1866-1901. Parlamentul Român. Biografii şi portrete, Bucureşti, I.V. Socecu, 1903, p. 7
[18] Apud Mihail Kogălniceanu. Texte social-politice alese, Dan Berindei (coordonator), Leonid Boicu, Nicolae Ciachir, Matei Ionescu, Dan Simionescu, Bucureşti, Editura Politică, 1967, p. 81.
[19] N. Iorga, Oameni cari au fost, vol. 1, studiu introductiv de Valeriu Râpeanu, ediţie critică, note şi comentarii de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu, Galaţi, Editura „Porto-Franco”, 1994, p. 206.
[20] Al. Zub, A scrie şi a face istorie (Istoriografia română paşoptistă), Iaşi, Editura Junimea, 1981, p. 46.
[21] Mihail Kogălniceanu, Introducţie la „Arhiva Românească”, Iaşi, 1841.