Petru Rareș și războiul coroanelor
din Centrul și Estul Europei
Acest text e dedicat Părintelui Arhidiacon Vasile M. Demciuc,
în loc de mulțumiri
pentru colocviul organizat de Arhiepiscopia
Sucevei și Rădăuților
la Mânăstirea Probota,
în 2 septembrie 2021
O întreagă epocă ajungea la ultimul ei capitol. La capătul unei confruntări care durase mai bine de un deceniu, aproape neîntrerupt, cu dese episoade alternând lupta armată și compromisurile diplomatice (începând cu anul 1473, când refuza plata tributului datorat Porții), domnitorul moldovean Ștefan cel Mare era nevoit, în anul 1486, să încheie pacea cu Imperiul Otoman[1].
O schimbare de paradigmă (geo)politică
În anii precedenți lui 1486, Imperiul Semilunii înaintase inexorabil spre nord-estul Mării Negre, iar Ștefan cel Mare pierduse (în 1484) controlul asupra cetăților Chilia și Cetatea Albă, în fața sultanului Baiazid al II-lea – și, prin aceasta, Moldova pierduse două importante poziții strategice pentru ieșirea la Dunăre, respectiv la Marea Neagră. În aceste condiții, în 1486-1487 Ștefan a reluat plata tributului către Poartă (fixat atunci la 4000 de galbeni/ducați), și, totodată, profitând oarecum de această „stabilizare” în relația cu puterea în ascensiune a otomanilor, și-a dedicat ultima parte a domniei unei creații cultural-spirituale de excepție pentru principatul său.
Urmașul la tron al lui Ștefan cel Mare, adică fiul său Bogdan al III-lea (supranumit „cel chior”, datorită unei infirmități, domnitor între anii 1504-1517) n-a mai avut nici șansa, dar pesemne nici abilitățile tatălui său. E drept, realitățile geopolitice ale vremii se schimbaseră și ele, în defavoarea principatului românesc al Moldovei. Eșuând în încercarea de a obține alianța regelui Poloniei, Alexandru Jagello, printr-o căsătorie cu o soră a acestuia, Bogdan al III-lea s-a trezit, fără voia lui, într-o situație de confruntare cu regatul polon – de pe urma căreia granițele Moldovei vor avea de suferit (în aceste condiții regiunea Pocuției va fi pierdută, în favoarea polonilor – aceasta după ce, anterior, Pocuția fusese pusă gaj de către regele polon Cazimir IV pentru un împrumut acordat acestuia de către Ștefan cel Mare[2]; în final, împrumutul nu a mai fost returnat, dar polonii au recuperat prin luptă Pocuția). Acest conflict a fost stins în cele din urmă, prin intrarea în scenă a altui rege: adică Vladislav al II-lea al Ungariei (care era și el tot din familia Jagellonilor). Pe de altă parte, profitând de problemele prin care trecea domnitorul moldav, sultanul otoman Selim I (1512-1520, succesorul lui Baiazid al II-lea) nu s-a grăbit să intervină direct în Moldova – dar a crescut în mod substanțial tributul cerut, astfel încât Bogdan al III-lea a ajuns să plătească dublu decât tatăl său, adică 8000 de galbeni.
Bogdan al III-lea a murit tânăr chiar și pentru acele vremuri – în jurul vârstei de 38 de ani (în anul 1517). Urmașul la tron, adică fiul său (nelegitim) Ștefăniță a avut o domnie de 10 ani, dar aproape insignifiantă din perspectiva marilor teme ale istoriei Moldovei. În linii mari, sub acest nepot lipsit de șansă al lui Ștefan cel Mare situația țării nu s-a îmbunătățit deloc – ba dimpotrivă. Dar, ce este mai important e că și situația zonei noastre europene se complica major, pe fondul scăderii puterii și statutului Regatului Maghiar în fața Porții Otomane. În anul 1521, cetatea (atunci maghiară) a Belgradului, pe Dunăre, a căzut în fața unui asediu de o lună a armatei otomane – aflată, evident, în drumul ei dorit către centrul Europei, Viena.
Apoi, o serie de tratate ungaro-otomane (din 1488, 1503 sau 1519 – același amintit Ștefan S. Gorovei a scris lămuritor despre ele) au jalonat un impas în creștere al regatului maghiar – până ce victoria decisivă a turcilor în bătălia de la Mohacs (1526) a dat o lovitură notabilă coroanei maghiare. Cu un an mai înainte, în 1525, Poarta avusese grijă să își securizeze relații de noninterferență cu Polonia, cu care încheiase un tratat de compromis reciproc. Așadar, marea înfrângere maghiară de la Mohacs se întâmpla chiar în anul, spuneam 1526, în care, în Moldova, domnitorul Ștefăniță – tot într-o încercare de alianță geopolitică – se căsătorea cu prințesa Stana, fiica domnitorului Țării Românești Neagoe Basarab. Dar această uniune n-a fost cu noroc. Ștefăniță Vodă a murit și el la o vârstă tânără, la fel ca tatăl său, chiar în anul următor, 1527. Și, după mărturii moldovenești din epocă, preluate mai târziu de Cronica munteană a lui Radu Popescu, a existat chiar de atunci o „teorie a conspirației” care sugera că Ștefăniță fusese otrăvit de propria lui soție (sau cu acordul ei) – dar, la drept vorbind, nu se știe dacă acest lucru este adevărat sau e doar o altă expresie a inamiciției care s-a manifestat deseori, în acei ani, între familiile domnitoare din Moldova și din Țara Românească.
Rod al unei nevoi de echilibru intern
Și astfel, în acest context, va ajunge pe tronul Moldovei (după unele surse, chiar prin ultima dorință a muribundului Ștefăniță) viitorul domn Petru Rareș[3] – unul dintre copiii nelegitimi ai marelui Ștefan Vodă, născut în jurul anului 1483 și, deci, împlinind în acel an 1527 o vârstă a deplinei maturități (probabil 44 de ani la data înscăunării). Până atunci, Petru Rareș – sau Petre Măjarul, cum îl numea cronicarul moldav Grigore Ureche – stătuse în planul secund pe care, din motive de securitate, peste tot în Europa pre-modernă, îl preferau copiii „de sânge”, dar nelegitimi, ai regilor/domnitorilor, care adesea nu revendicau în mod direct tronul, tocmai pentru a nu atrage mânia moștenitorilor legitimi.
Rod, așadar, al unei situații de criză dinastică (în descendența lui Ștefan cel Mare, Bogdan al III-lea avusese doi fii nelegitimi[4]), Petru Rareș a fost totodată rezultatul unui compromis al boierilor moldoveni care, temători față de veștile ce veneau din afara țării (tratatul polono-otoman, înfrângerea coroanei maghiare la Mohacs etc. amintite mai sus) au preferat să aleagă ei un domn, pentru menținerea echilibrului de putere intern și totodată respectând și ultima dorință a lui Ștefăniță Vodă, mai curând decât să aibă de a face cu un domn impus prin presiuni externe. Aceasta a fost o strategie perenă a elitei boierești din Țările Române, care s-a materializat oridecâte ori a fost posibil.
În momentul înscăunării (ianuarie 1527), acest os domnesc Petru era căsătorit cu Maria, fostă Cernat, fiică a unui boier moldovean din relativ larga familie a Cernat-ilor. În prima sa tinerețe, Petru (despre care se știa că e fiu de domn) fusese un fel de administrator al lacurilor de pește domnești din Moldova de Sud (zona Galațiului de azi), ocazie cu care își căpătase numele amintit de cronicarul Ureche: Măjarul, adică cel care vindea peștele cu „maja” – aceasta fiind un car mare plin cu pește, tras de patru sau șase boi (!). Avem toate datele să credem că, în jurul anului înscăunării sale 1527, Petru era un om avut, atât prin activitatea sa curentă, cât și prin mariajul consumat. Dar interesant este că numele sub care Petru fost-Măjarul va intra în istorie va fi cel de Petru Rareș – aceasta, pentru că mama sa, Maria, fostă ibovnică a lui Ștefan cel Mare, s-a căsătorit ulterior cu un (spune Letopisețul lui Grigore Ureche) „târgoveț din Hârlău”, căruia i se spunea Rareș pentru că, foarte probabil, avea părul rar. Hârlău va fi de altfel și târgul în care, în ianuarie 1527, Petru Măjarul/Rareș „s-au făcut domn”, „după sfatul obștesc”, adică prin voia familiilor boierești moldovene. A urmat apoi confirmarea primită de la sultanul otoman Suleiman, zis Magnificul – cu care, de fapt, Petru Rareș a avut neșansa de a fi comtemporan.
Moldavus Magnus – Moldoveanul cel Mare
Tributul pe care domnitorul Petru Rareș îl avea de plătit anual, către Poarta Otomană, era unul considerabil mărit: cca 10 000 de galbeni, adică de două ori și jumătate pe cât plătea, cu patru decenii înainte, părintele său Ștefan cel Mare. Mărimea acestui tribut a fost o lamentație continuă a domnitorului – și una dintre sursele dorinței sale de rebeliune.
Prima domnie a lui Petru Rareș trebuie privită din această perspectivă: el a fost, în Moldova, ultimul domnitor important care, în virtutea unei tradiții locale, a încercat o politică de alianțe pan-creștină, îndreptată implicit împotriva Imperiului Otoman. Petru Rareș era numit, de un cronicar sas din Brașov, contemporan lui, Moldavus magnus, dux valachorum – adică Moldoveanul cel mare, principele românilor. Dar spiritul vremii nu era de partea sa. În acel moment, obligată de propriile sale condiționări, Polonia era mai curând conciliantă la adresa Porții. Iar, pe de altă parte, Regatul Ungariei mergea spre propria sa desființare: după înfrângerea de la Mohacs, numai o anumită amabilitate diplomatică a sultanului otoman a mai condus, vreme de un deceniu și jumătate, la menținerea coroanei maghiare; în cele din urmă, în 1541, Ungaria avea să fie transformată direct în pașalîc turcesc (iar Transilvania atunci a devenit principat autonom).
Acesta este contextul în care, în prima sa domnie (ianuarie 1527 – septembrie 1538), Petru Rareș a încercat câte ceva din activismul politic al mărețului său tată. Inițial, s-a aliat cu polonezii împotriva turcilor, dar și-a dat repde seama că regatul polon urmărea mai curând un compromis cu Poarta decât o confruntare; apoi i-a provocat pe polonezi, pentru a recupera Pocuția – dar armata moldoveană a fost înfrântă. Aliat strategic și cu un domn efemer al Țării Românești (una dintre fiicele lui Petru Rareș a fost căsătorită cu ghinionistul domnitor Vlad al VI-lea, supranumit „Înecatul”, cel care, în vara anului 1532, foarte probabil beat fiind, s-a înecat împreună cu calul în apa Dâmboviței), Petru Rareș a forțat norocul și în Vest, în Transilvania vecină, unde a tras ceva sfori, diplomatic vorbind, în contra politicii otomane, iar în 1535 același Petru Rareș a încheiat un tratat de vasalitate cu împăratul vienez (și rege al Ungariei) Ferdinand de Habsburg. Toată această încercare de politică independentă i-a atras riposta Porții Otomane: în vara și toamna anului 1538, o mare expediție punitivă turcească (cca 150 000 de oșteni), condusă de Soliman Magnificul (dinspre Sud), plus un corp de cca 50 000 de tătari (dinspre Est), plus un alt corp de soldați polonezi dinspre Nord) au invadat Moldova din trei direcții și au ajuns la porțile Sucevei, pe care au cucerit-o. Cu această ocazie, Suleiman Magnificul a capturat întregul tezaur al Moldovei – inclusiv sabia lui Ștefan cel Mare, pe care Petru Rareș o păstra la Suceava, ca pe o valoare neprețuită a familiei domnești. Dornic inițial de luptă dar trădat de instinctul mai pragmatic al boierilor săi, Petru Rareș a plecat cu familia spre Transilvania, pentru a-și salva viața; și astfel lua sfârșit prima sa domnie.
În locul său, turcii au instalat repede un alt domn al Moldovei, în persoana voievodului Ștefan Lăcustă, și au mărit repede cuantumul tributului anual spre cca 30 000 de galbeni.
O surpriză în jocul sorții
Dar, aparent neașteptat, peste doar doi ani și jumătate (februarie 1541), Petru Rareș a fost, din nou, pus domn al Moldovei – cu acordul otomanilor, desigur (care, ca semn al reconcilierii, au redus tributul cerut anual spre 15 000 de galbeni). Sunt multe de discutat în legătură cu această (re)numire. Fără îndoială, Petru Rareș a plătit, din propria sa avere și din împrumuturi, bani grei pentru această revenire, prin care el urmărea și o răzbunare proprie asupra destinului (în ideea lui, care va deveni cunoscută, „vom fi iarăși ce-am fost și mai mult decât atâta”). Nu e o întâmplare, desigur, că – în spiritul neiertător al acelui timp – prima zi a reînscăunării lui Petru Rareș a fost însoțită și de o rundă de tăieri de capete, în rândul boierilor care îl trădaseră altădată pe domnitor. Pe de altă parte, Poarta otomană – după eșecul unor experimente precum Ștefan Lăcustă (asasinat de proprii săi boieri în 1540), apoi succesorul acestuia, anodinul Alexandru Cornea – a ajuns să îl prefere pe Rareș, pentru că acesta era previzibil, era capabil să mențină ordinea internă a Moldovei și promisese o înfrânare a oricăror inițiative de politică externă independentă.
Din acest punct de vedere, cea de-a doua domnie a lui Petru Rareș (februarie 1541 – septembrie 1546) a fost cu totul dificilă (din punctul de vedere al autonomiei Moldovei), dar cu totul benefică pentru salba de ctitorii cultural-arhitectonice de care domnitorul își va lega numele. Cum am văzut, în chiar anul în care Petru Rareș revenea pe tron (1541), coroana maghiară era anihilată de semiluna turcească, iar Buda devenea capitala unui nou pașalîc otoman. Imperiul lui Suleiman Magnificul era în culmea puterii sale, iar Petru Rareș, în peisajul european de atunci, nu i se putea opune.
Un destin demn de Shakespeare
În total, Petru Rareș a stat 16 ani pe tronul Moldovei, în două reprize. Destinul său a fost absolut spectaculos. Românii anilor noștri, care urmăresc cu plăcere seriale TV străine despre istoria unor case regale fictive (precum Game of Thrones) sau reale (precum serialul turcesc Suleiman ș.a.) ar găsi în viața lui Petru Rareș o poveste mai palpitantă decât orice istorie imaginată sau decât orice dramă shakesperiană.
În urma acestui domn, ca mărturie peste veacuri, rămân ctitoriile sale, care sunt materializări arhitectonice ale unui spirit renascentist european admirabil adaptat specificului bizantin al ortodoxiei românești. Trei dintre bisericile clădite din vrerea lui Petru Rareș se află, astăzi, pe selecta listă a Patrimoniului Mondial UNESCO: mânăstirile „Sfântul Nicolae” din Probota, cea din Moldovița și „Sfântul Nicolae” din Râșca. Domnitorul a ctitorit cu mult mai multe, edificând un autentic program cultural care a făcut din târgul Sucevei de atunci o școală artistică de primă mână în spațiul românesc. Acele fresce exterioare care au început să fie realizate în timpul domniei lui Petru Rareș pe zidurile diferitelor biserici sunt astăzi cunoscute în lumea experților (și turiștilor) din întreaga lume.
Petru Rareș a murit în noaptea de vineri, 2 spre 3 septembrie 1546. A fost depus pentru vecie în chiar ctitoria sa, mânăstirea Probota. Autentic fiu și continuator al lui Ștefan cel Mare, dar activ în vremuri cu mult mai dificile pentru Moldova, Petru Rareș rămâne una dintre cele mai luminoase figuri ale secolului al XVI-lea românesc – și un reper civilizațional pentru cultura națională.
[1] Anul 1486 este cel sugerat de unii istorici, printre care și cel care a scris poate cel mai în profunzime despre Moldova secolelor XV-XVI, anume Ștefan S. Gorovei. Alții istorici plasează încheierea acestei păci moldo-otomane în anul 1487 sau chiar 1488.
[2] De fapt, potrivit altor istorici acest împrumut era încă și mai vechi, din secolul al XIV-lea.
[3] Pentru o recapitulare a vieții lui Petru Rareș, vezi broșura consisă dar lămuritoare a Arhid. Vasile M. Demciuc, Petru Rareș – Moldavus magnus, dux valachorum. 475 de ani de la trecerea la cele veșnice, 2/3 septembrie 1546 – 2 septembrie 2021. Repere istorice, Editura Crimca, Suceava, 2021. Mai multe detalii punctuale din rândurile ce urmează sunt preluate de aici.
[4] Ștefăniță Vodă, cel despre care am amintit deja, și Alexandru zis „Lăpușneanu”, cel care va ajunge și el pe tronul Moldovei, la câțiva ani după moartea lui Petru Rareș.