Elenismul din Asia Mică a constituit dintotdeauna o parte însemnată a națiunii elene. Impresionantele progrese înregistrate în secolele XVIII-XIX pe plan economic, educațional și cultural s-au datorat activității neîntrerupte a grecilor din această mare regiune, fără sprijinul statului grec independent, care, pe de o parte nu dispunea de resursele economice necesare, iar pe de alta era preocupat de întregirea statului prin alipirea teritoriilor locuite de grecii în Balcani. Numai după războaiele balcanice (1913) guvernul grec și-a îndreptat atenția și spre celălat țărm al Mării Egee, unde locuiau în jur de două milioane de greci. Dar Grecia, în acel moment, nu era pregătită pentru un război cu Imperiul Otoman, care se înarma și se organiza intens sub conducerea consilierilor și ofițerilor germani în frunte cu generalul Liman von Sanders. Guvernul Tinerilor Turci dorea realizarea unui stat cât mai omogen etnic, prin expulzarea tuturor non-musulmanilor (adică a necredincioșilor), așa că aceștia trec la măsuri represive din ce în ce mai dure la adresa creștinilor (armeni, greci, asirieni și alții), care reprezentau 20% din populația Imperiului.
Grecii în Asia Mică erau concentrați în trei mari regiuni geografice. Prima regiune o constituiau țărmurile de Vest și Nord-Vest, unde se aflau cei mai mulți greci, a doua se afla în zona central-estică a Asiei Mici (în special Cappadocia) și a treia în Nordul Asiei Mici, adică Pontul, pe coasta sudică a Mării Negre.
În martie 1914, turcii încep sistematic acțiunile de dezrădăcinare și exterminare a grecilor, întrucât îi considerau dușmani interni cu idei revoluționare.[1] Deci, uciderea oamenilor era o acțiune planificată la nivel înalt, deși Turcia nu recunoaște acest fapt. Cei care au suferit mai mult au fost locuitorii de pe țărmurile de Vest, adică cei de pe țărmul Mării Egee. În locul grecilor alungați de la casele lor au fost instalați musulmani (în jur de 400.000) din teritoriile pierdute de otomani în urma războielor balcanice. Conform unei statistici realizate de Patriarhia Constantinopol, până la sfârșitul anului 1914, au fost expulzați de pe țărmul Mării Egee și relocați în interiorul Asiei Mici, 153.890 de greci. [2] Marile centre urbane, Constantinopol și Smyrni, n-au fost afectate de această politică, întrucât acolo existau mulți occidentali, care ar fi reacționat la astfel de măsuri și otomanii nu doreau să se afle în Europa despre acțiunile lor dușmănoase la adresa creștinilor.
Premierul grec, Eleftherios Venizelos, a căutat să evite, în această fază, un război greco-turc, dar situația s-a schimbat radical odată cu izbucnirea Primului Război Mondial (aug.1914). Venizelos a considerat că în acel moment Grecia putea acționa, dar nu singură, ci în cadrul unei puternice alianțe, de aceea a dorit să adere la Antanta (Anglia, Franța, Rusia), care, în 1915, oferea Greciei „însemnate teritorii în Asia Mică”. Venizelos dorea să-i salveze pe grecii din Asia Mică, deoarece considera că aceștia nu mai aveau niciun viitor acolo, soarta lor fiind pecetluită prin aplicarea planuri turcești represive. Aprecierile sale s-au dovedit juste. În perioada 1913-1918, din cauza violenței turcilor și a situației dificile create (încorporări forțate în armată, incendieri, asasinate, violuri, deportări etc.), între 500.000 și 755.000 de greci și-au părăsit căminele refugiindu-se în Grecia. [3] După încheierea Primului Război Mondial (octombrie 1918), foarte mulți greci care se refugiaseră din Asia Mică în Grecia s-au reîntors la casele lor, pe care le-au găsit distruse sau locuite de musulmani. Comisia creată de Patriarhie pentru repatrierea refugiaților consideră pe baza datelor deținute că s-au repatriat 79.034 de greci.[4]
Înfrângerea suferită de Imperiul Otoman i-a permis lui Venizelos să acționeze imediat în vederea realizării Greciei Mari. Într-un memoriu, din 17/30 decembrie 1918, către Marile Puteri în cadrul Conferinței de Pace de la Paris, premierul grec cerea pentru prima dată, în mod oficial, alipirea la Grecia a țărmului de Vest al Asiei Mici, unde locuiau 818.221 de greci conform datelor oferite de Patriarhie în 1912. [5] Dacă acest vis al lui Venizelos s-ar fi împlinit, s-ar fi creat un mare stat, radical diferit de cel din 1912, care ar fi transformat Grecia într-o mare putere regională. Pe de altă parte, s-ar fi împlinit obiectivele revoluției de la 1821, de a încorpora elenismul într-un singur stat. Grecia, o țară mică, cu națiunea grav divizată (regaliști și venizeliști) și cu o slabă participare la Primul Război Mondial, datorită activității intense a lui Venizelos la Conferința de Pace de Paris și a conjuncturii favorabile, a reușit să obțină teritorii la care nici nu putea visa în trecut: Tracia de Vest și Est, insulele din Marea Egee de Est, precum și zona Smyrni.
Nu voi mai prezenta desfășurarea războiului greco-turc (1919-1922) deoarece am făcut-o în articolul precedent. Pe podișurile Anatoliei, prin victoriile obținute, ostașii greci au fost foarte aproape de împlinirea obiectivelor naționale. N-au reușit însă, deși au dat dovadă de vitejie și spirit de sacrificiu, din cauza numeroaselor greșeli ale liderilor politici și militari. Iată ce spunea chiar și Mustafa Kemal într-un discurs în cadrul Marii Adunări Naționale: „N-am învins viteaza armată greacă. Am învins nedemna sa conducere politică”. [6]
La 1 noiembrie 1922, deci la două luni după dezastrul din Asia Mică și de la incendierea orașului Smyrni, au început lucrările Conferinței de la Lausanne în Elveția, sub președinția ministrului englez de externe, lordul George Curzon. Conducător al delegației elene a fost desemnat fostul premier, Eleftherios Venizelos, care nu se mai bucura de prestigiul anterior, dar care timp de 8 luni (noiembrie 1922 – iulie 1923) a făcut tot ce a fost posibil pentru a salva națiunea. În fruntea delegației turcești se afla Ismet Pașa (İnönü), general și ministru de externe, cel mai apropiat colaborator al lui Kemal, dar care nu dispunea de experiență diplomatică, el acționând numai conform indicațiilor primite de la Ankara, îngreunând astfel mersul tratativelor.
În acea perioadă, Grecia era izolată pe plan extern, englezii erau interesați de statutul Strâmtorilor, iar francezii de interesele lor economice. Pe plan intern, Grecia se confrunta cu numeroase și dificile probleme sociale și politice, țara nu avea capacități economice de absorbție a sutelor de mii de refugiați, care au ajuns în Grecia într-o stare jalnică. Naționaliștii turci doreau să-i alunge pe toți grecii din Turcia, chiar și Patriarhia de la Constantinopol, cereau despăgubiri uriașe de război, revendicau insulele din Marea Egee, pe care Grecia le deținea prin Acordul de la Londra din 1914. Prin urmare Venizelos s-a aflat într-o situație foarte dificilă. Foștii aliați îl simpatizau, dar nu l-au susținut, el găsind mai multă înțelegere și sprijin din partea reprezentanților Serbiei și ai României. [7]
Una dintre primele probleme abordate la Conferință a fost cea legată de schimbul de populație dintre Grecia și Turcia. Conform unor date statistice oferite de Patriarhia de la Constantinopol, la sfârșitul războiului greco-turc, în Turcia se mai aflau la Constantinopol și în împrejurimi circa 300.000 de greci, iar în adâncul Asiei Mici în jur de 400.000 de greci. În perioada 1921-1922, ca urmare a violențelor și masacrelor efectuate de turci, 970.000 de greci s-au refugiat în Grecia. [8] Deci, în acel moment, la Lausanne, trebuia decisă soarta acestor oameni, adică a acelor refugiați (aproximativ un milion) și a celor rămași (700.000), precum și a celor 400.000 de musulmani din Grecia.
Problema schimbului de populație dintre Grecia și Turcia a fost prezentată în cadrul Conferinței, la data de 1 decembrie 1922, de către expertul norvegian Fridtjof Nansen, înalt comisar la Națiunile Unite, după care au urmat numeroase tratative, dar fără niciun rezultat. Turcii susțineau cu tărie că ei doresc ca schimbul de populație să fie obligatoriu, nu facultativ și dispuneau și de sprijinul reprezentanților Franței și Angliei, care doreau să fie pe placul turcilor pentru a obține alte avantaje. În cadrul reuniunii a câştigat teren ideea creării unor state cât mai omogene sub aspect etnic, ca o condiţie a stabilităţii interne şi a unor relaţii normale între cele două ţări. De altfel, atrocitățile săvârșite de ambele părți în timpul războiului distruseseră posibilitatea unei simbioze pașnice între greci și turci.
Venizelos s-a aflat în fața unei mari dileme care l-a frământat zile de-a rândul. Dacă Grecia n-ar fi acceptat schimbul obligatoriu de populație, ar fi fost singura țară exclusă de la semnarea Tratatului de la Lausanne. Drept urmare, Grecia s-ar fi aflat în continuare în stare de război cu Turcia, cei 400.000 de musulmani, cetățeni greci, ar fi rămas în Macedonia și în insule, în timp ce Turcia i-ar fi alungat pe grecii din partea central-estică a Asiei Mici. În Grecia haosul economic ar fi luat proporții colosale. Grecia, fiind în stare de război, n-ar fi putut obține un împrumut pentru a putea face față nevoilor uriașe create de aproape un milion de refugiați. Dacă ar fi acceptat însă schimbul obligatoriu de populație, Grecia s-ar fi bucurat de pace, de care avea mare nevoie, ar fi putut dispune de terenurile agricole și casele musulmanilor care s-ar fi refugiat în Turcia și ar fi putut instala acolo pe refugiații greci din Asia Mică și ar fi obținut cu siguranță un împrumut pentru a face față nevoilor impuse de prezența unui număr impresionant de refugiați.
Venizelos n-a dorit schimbul obligatoriu de populație, dar, rămas singur, fără niciun sprijin din partea foștilor aliați, a fost nevoit să accepte această dură hotărâre, pe care o considera nedreaptă și inumană. Iată ce a mărturist în acele zile dificile consilierului său juridic, Mihalis Theotokas: „Știu că toți în Grecia vor fi împotriva părerii mele, că se vor organiza manifestații de protest, că o să mă blesteme. Indignarea lor împotriva mea este sentimental jusificată. Dar eu nu am dreptul să fiu influențat de motive sentimentale și nici de opinia publică. Am datoria să mă gândesc numai la interesele naționale supreme, pe care alții nu le înțeleg acum, dar le vor înțelege mai târziu”. [9]
La 30 ianuarie 1923, delegațiile celor două țări în frunte cu Venizelos și Ismet Pașa (İnönü) au semnat Convenția cu privire la schimbul de populație dintre Grecia și Turcia. [10] Convenția, care trebuia să intre în vigoare la data de 1 mai 1923, cuprindea 19 articole. Primul articol menționa că schimbul de populație se va desfășura între grecii ortodocși – cetățeni turci stabiliți pe teritoriul turcesc și musulmanii – cetățeni greci stabiliți pe teritoriul grecesc. Deci criteriul de identificare a populației era religia, nu limba și nici „conștiința națională”. Articolul al doilea menționa că fac excepție de la primul articol a) grecii care locuiesc în Constantinopol, stabiliți înainte de luna noiembrie 1918, mai târziu se vor adăuga și grecii din insulele Imvros și Tenedos și b) musulmanii care locuiesc în Tracia de Vest (adică în județele Xanthi și Komotini). În final, la Constantinopol vor rămâne în jur de 125.000 de greci, iar în Tracia circa 110.000 de musulmani. Articolul șapte menționa că refugiații pierd cetățenia țării din care au plecat și obțin cetățenia țării în care se stabilesc.
În momentul semnării Convenției, după cum am menționat anterior, aproape un milion de refugiați greci din Asia Mică se aflau deja în Grecia. După semnarea acestui important document, din Asia Mică am mai venit 190.000 de greci și 355.000 de musulmani din Grecia s-au stabilit în Asia Mică. [11] Dar, toți refugiații greci (1.259.000) erau deplin cuprinși în schimbul de populații conform Convenției. [12] Se realiza, în felul acesta, cel mai mare schimb de populație din istorie, până în acel moment, prin semnarea unei Convenții între două țări, în vederea creării unor state omogene etnic. Dacă până în anul 1920 grecii reprezentau 80,75% din populația țării, în 1924, deci după patru ani, procentul a crescut la 93,82%. [13]
Prin aplicarea acestei Convenții elenismul, după aproape 2.500 de ani, înceta să mai existe în Asia Mică. La început reacția refugiaților din Grecia împotriva Convenției și a lui Venizelos a fost foarte intensă (au existat numeroase manifestații de protest în diferite orașe), dar cu timpul au acceptat-o și au înțeles motivele pentru care Venizelos a semnat această Convenție. Majoritatea refugiaților din Asia Mică vor rămâne fideli lui Venizelos până la moartea sa (1936). Venizelos a fost pentru ei profetul lor, eliberatorul lor. [14]
Modul în care refugiații din Asia Mică au ajuns în Grecia a depins în mare măsură de cât de aproape sau departe au fost de frontul războiului. Astfel, grecii de pe țărmul de vest și nord-vest s-au aflat în mijlocul evenimentelor, așa că au avut cel mai mult de suferit. Și-au părăsit în mare grabă casele și averile ca să se salveze de mânia ucigătoare a turcilor, prin urmare au putut să ia cu ei puține lucruri sau n-au putut lua nimic, fiind complet jefuiți de turci la plecare, în special la Smyrni. [15] Cei mai mulți, în special femei, copii și bătrâni, întrucât bărbații cu vârste între 17-45 de ani au fost deportați în interiorul Asiei Mici, formând așa-numitele „Batalioane ale muncii”, s-au refugiat în lunile august-septembrie 1922. Până în noiembrie 1922 numărul lor era în jur de 600.000. [16] Datorită situației mizerabile în care au ajuns în Grecia, mii de refugiați au fost răpuși de diferite boli (tifos, variolă, tuberculoză, malarie) chiar în primele luni, deși organele competente au făcut eforturi de a crea condiții igienice. Majoritatea refugiaților trăiau cu impresia că este vorba de o situație provizorie și că peste puțin timp se vor reîntoarce la casele lor.
Grecii din Pont, adică cei din nord-estul Asiei Mici, după prăbușirea frontului în august 1922, s-au îndreptat spre porturile de la Marea Neagră (Trabzon, Samsun, Sinop) și de acolo cu vaporul la Constantinolol, unde au rămas o mare perioadă de timp. De acolo, în luna august 1923, cu vapoare grecești au fost transportați în Grecia, la Salonic, acolo unde astăzi este cartierul Nea Krini. Depășind numeroasele greutăți și o multitudine de probleme, din Pont vor ajunge în Grecia 400.000 de refugiați. [17] Trebuie menționat că în perioada 1914-1922 au fost exterminați, prin diferite metode (masacre, deportări și „marșuri ale morții” în deșert, unde sute de mii de oameni au fost uciși de soldații turci sau au murit de foame și epidemii), 353.000 de greci din Pont, ceea ce constituia un adevărat genocid. În anul 1994, Parlamentul Elen a hotărât ca, în fiecare an, pe 19 mai să se comemoreze Ziua Memoriei genocidului grecilor din Pont.
În ceea ce îi privește pe grecii din estul și sudul Asiei Mici, în special pe cei din Cappadocia, situația a fost cu totul diferită. Aceștia trăiau de secole izolați în marea masă musulmană, astfel încât în mare măsură, s-au adaptat la stilul lor de viață. Deși erau greci ortodocși, ei vorbeau limba turcă pentru a putea supraviețui și chiar au reușit să aibă relații bune cu turcii. Acești greci și-au părăsit cu mare durere locurile natale după semnarea Convenției cu privire la schimbul de populație dintre Grecia și Turcia. Întrucât strămutarea lor s-a făcut în anul 1924, în condiții de pace și sub supravegherea Comisiei mixte create, fiecare comunitate a putut să-și ia arhiva, cărțile școlare, sfintele odoare, icoanele, cărțile sfinte, candelabrele și o mare parte a bunurilor mobile. Grecii, înainte de plecare, au vândut turcilor pe sume derizorii o parte din averea lor (mobilă, covoare, animale etc.) pentru a putea face față numeroaselor nevoi pricinuite de acestă schimbare bruscă din viața lor. Toți își amintesc de ultima slujbă din biserica lor și de ceremonia prin care își luau rămas bun de la morții din cimitir. Desigur, au exisat, în toată acestă perioadă, numeroase abuzuri comise de turci faţă de acești oameni nevoiţi să-şi părăsească casele, gospodăriile, averile agonisite de-a lundul vieții.
Traseul urmat de refugiați a fost în general acesta: Kayseri – Nigde – Ulukisla cu căruțele, de la Ulukisla până în portul Mersin (în Sudul Turciei) cu trenul. Majoritatea refugiaților vedeau, acum, pentru prima dată marea. După câteva zile de așteptare ajungeau cu vaporul în portul Pireu, în zona actualului cartier Keratsini, unde rămâneau în carantină cel puțin 15 zile, conform Convenției de la Paris (1912). Toți refugiații se referă în amintirile lor la situația neplăcută pentru femei, care erau obligate să se tundă, la fel ca bărbații. [18] După carantină erau trimiși în diferite zone ale țării, în special în nordul Greciei.
Soarta grecilor din Tracia Orientală (de Est) a fost cu totul diferită. Această regiune a revenit Greciei prin Tratatul de la Sevres în 1920. Fiind o zonă foarte importantă din care făcea parte și Constantinopolul (partea europeană), guvernul grec a concentrat aici o puternică armată, care cuprindea 10 divizii, deci cam 100.000 de bărbați. Imediat după catastrofa din Asia Mică, sub presiunea turcilor, reprezentanții marilor puteri (Anglia, Franța, Italia) s-au întrunit la Mudania, unde împreună cu Turcia au semnat un armistițiu (29 septembrie 1922), în absența Greciei, prin care s-a hotărât ca această regiune să fie cedată turcilor.[19] Grecii au protestat, mai ales pentru faptul că turcii n-au cucerit această regiune în care populația era majoritar grecească, dar Venizelos a considerat că în acel moment nu putea să se opună marilor puteri de care avea nevoie la Conferința de la Lausanne.
Conform Armistițiului, armata greacă trebuia să se retragă în 15 zile, iar populația într-o lună. Grecii, dezamăgiți și indignați, au încărcat ce au putut în căruțele lor și s-au îndreptat către Adrianopol, unde au trecut râul Marița (Evros) în Tracia de Vest. În jur de 250.000 de greci, după marșuri îndelungate, pe o vreme foarte ploiosă, care îngreuna deplasarea din cauza noroiului, hărțuiți permanent de turci, au ajuns extenuați în Grecia, unde vor începe o nouă viață.
Sosirea unui număr imens de refugiați (1.221.849), într-o perioadă deosebit de dificilă pentru Grecia, a constituit un adevărat șoc psihologic, cultural și economic pentru populația țării, care atunci număra în jur de cinci milioane de locuitori. Grecia nu era pregătită pentru a face față acestui val uriaș de oameni, care impunea operaţiuni rapide și de mare amploare, dificile pentru o ţară mică și săracă. Refugiații din Asia Mică n-au fost primiți cu brațele deschise așa cum își imaginau. N-a existat acel sentiment al solidarității naționale și umane cu grecii refugiați. Peste mulți ani, fostul premier Panagiotis Kanellopoulos, originar din acele provincii avea să scrie: „N-a existat simpatie, n-a existat nepăsare, a existat antipatie”. [20] În toată perioada interbelică va exista o diferențiere clară între băștinași și refugiați, deși aceștia au făcut eforturi de a se întegra cât mai rapid în societatea din care făceau parte.
Pentru a face față multiplelor probleme pricinuite de un număr incredibil de mare de refugiați, guvernul grec s-a adresat Ligii Națiunilor care, imediat, a elaborat un program de sprijinire a refugiaților greci. În acest scop a fost creată Comisia de Stabilire a Refugiaților (Refugee Settlement Commission), care a activat cu succes timp de 7 ani (1923-1930). Comisia era autonomă și era formată din doi reprezentanți ai Ligii Națiunilor și doi membri ai guvernului elen. Primul președinte al Comisiei a fost desemnat diplomatul american Henry Morgenthau, fost ambasador al SUA la Constantinopol, care cunoștea foarte bine situația din ambele țări. Comisia, practic, a preluat atribuțiile Ministerului Agriculturii și Ministerului Asigurărilor Sociale, dar fără a se împlica în problemele privind hrana, îmbrăcămintea și asistența medico-farmaceutică. Din această cauză, în Grecia, au activat foarte multe organisme filantropice internaționale, printre care Crucea Roșie Americană, Crucea Roșie Suedeză, American Near Relief și multe altele. Grecia, o țară învinsă, cu o economie distrusă, cu acute probleme de ordin social, a reușit să obțină, sub egida Ligii Națiunilor, un împrumut extern de 12.300.000 lire sterline, cu o dobândă destul de mare (7%), care a contribuit la ameliorarea situației refugiaților.
Primele luni au fost desigur cele mai grele pentru refugiați. S-au făcut eforturi pentru reîntregirea familiilor, dar din nefericire, majoritatea bărbaților reținuți cu forța în Turcia (în jur de 150.000) nu s-au mai întors, astfel că aproape 25% dintre femei erau văduve. Existau foarte mulți copii orfani și rata mortalității infantile a ajuns până la 50%.
În perioada 1922-1924 refugiații au fost instalați, treptat, în Macedonia (683.253), Tracia (107.607), Epir (8.179), Creta (33.900), Insulele din Marea Egee (56.613), în așa-numita Grecia veche, în special în Atena și Pireu, în alte orașe din Grecia Centrală și Peloponez (477.297). [21]
Prin urmare, cei mai mulți refugiați au fost instalați în Macedonia (52%), schimbând complet componența etnică a regiunii. Grecii constituiau 89% din populație, față de 42% din timpul războielor balcanice. [22]
În zonele unde au fost trimiși, refugiații au înființat noi localități, dându-le denumirea localității din care au plecat, la care au atașat adjectivul „Nea-Nouă”: Nea Olynthos, Nea Moudania, Nea Ionia, Nea Smyrni, Nea Peramos, Nea Silata și multe altele. Depășind numeroasele greutăți, prin muncă, răbdare, pasiune, spirit întreprinzător, refugiații vor insufla dinamism economiei, ceea ce se va resimți în anii următori. Refugiații au dat un nou suflu și vieții cultural-artistice, mulți dintre aceștia reușind să se distingă în acest domeniu.
Integrarea refugiaților, într-o perioadă relativ scurtă, constituie, conform istoricilor, cea mai mare realizare a statului grec, în cei 200 de ani de existență.
[1] Μιχαήλ Λ. Ροδάς, Πως η Γερμανία κατέστρεψε των Ελληνισμό της Τουρκίας, Λαβύρινθος, Αθήνα, 2020, σ. 59 (Mihail L. Rodas, Cum Germania a distrus elenismul în Turcia).
[2] Αντώνης Λιάκος (Επιμέλεια) Το 1922 και οι πρόσφυγες, μια νέα ματιά, Εκδόσεις Νεφέλη, Αθήνα, 2011, σ. 65. (Antonis Liakos, Anul 1922 și refugiații, o nouă abordare).
[3] Άγγελος Συρίγος, Ευάνθης Χατζηβασιλείου, Μικρασιατική καταστροφή, 50 ερωτήματα και απαντήσεις, Εκδόσεις Πατάκη, Αθήνα, 2021, σ. 41 (Angelos Sirigos, Evanthis Hatzivasiliou, Catastrofa din Asia Mică, 50 de întrebări și răspunsuri).
[4] Αντώνης Λιάκος (Antonis Liakos), op.cit., p. 65.
[5] Ibidem, p. 66.
[6] Γιάννης Π. Καψής, Η ΔΙΚΗ ΤΩΝ ΕΞΙ, 60 ημέρες που άλλαξαν μια χώρα, έναν λαό, Εκδόσεις Πεδίο, Αθήνα, 2022, σ. 86. (Iannis P. Kapsis, Procesul celor șase. 60 de zile care au schimbat o țară, un popor).
[7] Constantin Iordan, Venizelos și românii, Editura Omonia, București, 2010, p. 263-264.
[8] Ηλίας Βενέζης, Μικρασία, χαίρε, ΤΟ ΒΗΜΑ, Αθήνα, 2022, σ. 89-90. (Ilias Venezis, Asia Mică, salut).
[9] Ibidem, p. 94.
[10] Toate dosarele referitoare la această Convenție se păstrează foarte bine la subsolul Bibliotecii Națunilor Unite de la Geneva.
[11] Άγγελου Μ. Συρίγου, Μερικά από τα στοιχεία για την ανταλλαγή, Κυριακάτικη Ελευθεροτυπία, Αθήνα, 10-02-2013, σ. 59 (Angelos Sirigos, Câteva date despre schimbul de populații).
[12] Ελευθέριος Βενιζέλος, Κείμενα και παρεμβάσεις στο ΕΛΥΘΕΡΟΝ ΒΗΜΑ 1922-1935, ΤΟ ΒΗΜΑ, Αθήνα, 2020, σ.16. (Eleftherios Venizelos, Texte și intervenții publicate în ziarul Eleftheron Vima – Tribuna liberă 1922-1935).
[13] Ιωάννης Σ. Κολιόπουλος – Ιάκωβος Δ. Μιχαηλίδης (επιμέλεια), Οι πρόσφυγες στη Μακεδονία, Από την τραγωδία, στην εποποιία, Εταιρεία Μακεδονικών Σπουδών, Αθήνα, 2009, σ. 10. (Ioannis S. Koliopoulos – Iakovos D. Mihailidis, Refugiații în Macedonia, De la tragedie la epopee).
[14] Ηλίας Βενέζης (Ilias Venezis), op.cit., p. 98.
[15] Γιάννης Π. Καψής, 1922, Η Μαύρη Βίβλος, Πεδίο, Αθήνα, 2022, σ. 25. ( Giannis P. Kapsis, 1922, Biblia Neagră).
[16] Αρτ. Ψαρομηλίγκος, Βασιλική Λάζου (επιμέλεια), Η ιστορία της Μικράς Ασίας 7, Οι πρόσφυγες στην Ελλάδα, εγκατάσταση και ενσωμάτωση, Κυριακάτικη Ελευθεροτυπία, 2011, Αθήνα, σ. 43. (Istoria Asiei Mici vol.7, Refugiații în Grecia, instalare și asimilare).
[17] Κώστας Φωτιάδης (επιμέλεια), Η Μικρασιατική καταστροφή, Αφηγήσεις – μελετήματα – ντοκουμέντα, Εκδόσεις Καλοκάθη, Αθήνα, σ. 496. (Kostas Fotiadis, Catastrofa din Asia Mică, Povestiri – studii – documente).
[18] Γιάννη Μουρέλου (επιμέλεια) Η Έξοδος, Μαρτυρίες από τις επαρχίες της κεντρικής και νότιας Μικρασίας, Τόμος Γ, Η Καθημερινή, Αθήνα, 2022, σ. 266. (Yannis Mourelos, Exodul, Mărturii din regiunile Centrale și de Sud ale Asiei Mici).
[19] Ιωάννης Κολιόπουλος – Ιωάννης Χασιώτης (επιμέλεια), Η Νεότερη και Σύγχρονη Μακεδονία, Β Τόμος, Εκδόσεις Παπαζήση – Παρατηρητής, Θεσσαλονίκη, σ. 60. (Macedonia în epoca modernă și contemporană).
[20] Γ. Μικρούδης, 1919, Το μετέωρο βήμα στη Μικρασία, Εκδόσεις Νεφέλη, Αθήνα, 2019, σ. 262. (G. Mikroudis, 1919, Războiul greco-turc).
[21] Κώστας Φωτιάδης (Kostas Fotiadis), op. cit., p.496-497.
[22] Γ. Μικρούδης, (G. Mikroudis), op.cit. p. 274.