Soarele de apune, tot Soare i se spune
Aici în Ţara Moldovei, unde sunt de atâtea veacuri însemnele ilustrelor modele de statornicie, virtute şi frumos, care au ţinut vie şi curată flacăra de tradiţională şi sfântă evlavie românească, spre care ne întoarcem mereu spre a-i învăţa cadenţele grave, a devenit un lucru obişnuit ca atunci când se vorbeşte despre Evul Mediu românesc, ori când se scrie despre Evul Mediu românesc, cititorului să-i vină în minte numele lui Ştefan cel Mare.
Şi aceasta datorită faptului că Într-însul găsise poporul românesc cea mai curată şi mai deplină icoană a sufletului său: cinstit şi harnic, răbdător fără să uite şi viteaz fără cruzime, … răspicat şi cu măsură în grai, gospodar şi iubitor al lucrurilor frumoase, fără nici o trufie în faptele sale.(N. Iorga)
Domnia lui Ştefan cel Mare corespunde cu cea mai importantă mişcare culturală şi artistică a Italiei – Renaşterea – acea mişcare care reînnoind valorile spirituale ale clasicismului greco-roman a pus bazele lumii moderne. Luxul veşmintelor purtate la curtea de la Suceava, ceremonialul şi strălucirea vieţii de curte moştenite de la bizantini vor suferi în vremea lui Ştefan cel Mare înrâurirea directă a oraşelor italiene.
Prin soliile reciproce cu misiuni diplomatice, curtea de la Suceava a venit în contact direct cu fastul Veneţiei şi, în acelaşi timp, cu ceea ce putea oferi negustorimea genoveză ce aducea în Moldova mărfuri de preţ.
Faptul că Ştefan cel Mare s-a căsătorit în 1472 cu Maria de Mangop, coborâtoare din marea familie a Paleologilor, nu era o simplă vanitate omenească, era dimpotrivă un omagiu celor ce reprezentaseră cu demnitate ideea unui stat ortodox şi însăşi ideea unităţii Ortodoxiei; este adevărat că şi un pertinent act politic prin care Ştefan cel Mare urmărea să afirme legitimitatea sa la domnie. Ştefan cel Mare nutrea speranţa că Suceava va fi noul Constantoinopol, explicând astfel şi însemnarea datată 17 iunie 1473 de pe Tetraevangheliarul de la Humor Ştefan cel Mare este numit ţar, adică împărat al Ţării Moldovalahe, o formulă moştenită din scrierile greceşti în care domnii şi mitropoliţii sunt tis Moldovlahios.
Domnia lui Ştefan cel Mare (1457 -1504) nu înseamnă numai cea mai extinsă domnie a Evului Mediu românesc, nu numai o sporită prosperitate şi putere economică, prin impetuoasa dezvoltare a agriculturii, meşteşugurilor şi comerţului, nu numai o statornică realitate geografică şi cartografică, ce se va numi mereu Moldova lui Ştefan cel Mare, pentru că niciodată pământul moldav nu a fost mai bogat şi nu a avut graniţe mai stabile şi mai întinse ca atunci; nu numai puternicul stat care şi-a pus la respect toţi vecinii şi duşmanii, în frunte cu Mehmed al II -lea Cuceritorul Constantinopolului, nu numai vremea în care faima şi prestigiul unui domnitor român ating culmea atât în Apusul creştin european, cât şi în îndepărtările Răsăritului mahomedan; nu numai timpul când s-au înălţat atâtea lăcaşuri bisericeşti şi laice, într-o formă atât de expresivă, specifică şi nu în ultimul rând desăvârşită, ci şi o epocă luminoasă, de intensă trăire spirituală, o epopee eroică cu mari şi nemuritoare înfăptuiri culturale şi artistice creştine.
Domnia lui Ştefan cel Mare nu a avut numai succese răsunătoare, înălţări, ci şi coborâşuri; au fost şi necazuri, suferinţe, privaţiuni, renunţări, înfrângeri. Dar toate acestea pălesc în faţa rezultatelor excepţionale dobândite prin trudă, isteţime, jertfă şi luptă fără încetare, credinţă şi nădejde în Dumnezeu şi nestinsă dragoste de ţară şi de popor.
La împlinirea a patru veacuri de la Apusul Soarelui, în iulie 1904 Mihail Sadoveanu scria următoarele rânduri despre sfârşitul vieţii pământeşti a marelui voievod Cum au început a vui clopotele în strălucitoarele turnuri ale Sucevei s-a ştiut în norod că Ştefan Vodă s-a dus. Şi din sat în sat, din clopotniţă în clopotniţă, vuietle de aramă s-au împânzit ca o durere uriaşă peste întreg pământ al Moldovei. Din piscurile munţilor prinse a curge spre văi tânguirile buciumelor de cireş; plăieşii spuneau culmilor şi codrilor şi drumurilor de ape, tuturor colţurilor unde se găseau aşezăminte de vechi ostaşi, spuneau durerea cea mare, cea fără de îndreptare. Şi pe căile prăfuite, pe malurile râurilor aurite de soarele lui iulie, alergau pe cai repezi crainicii plecaţi pe oblândurile şăilor, spintecau văzduhul ca nişte paseri îngrozite, suflate din urmă de viforul unei veşti grozave. A murit Ştefan Vodă. A murit Vodă. ….Durerea muşca din toate inimile ….norodul era bătut de valuri de durere…. şi era o jale cum nu a mai fost de atunci în Ţara Moldovei….Mulţimea fierbea în talazuri fără astâmpăr şi murmura şi gemea neîntrerupt ca un codru în furtună, iar Domnul Ştefan fu zidit în lăcaşul de marmură şi piatră.
Pentru măreţia faptelor sale de apărător al patriei şi al credinţei, poporul nostru i-a durat în conştiinţa noastră un altar, închegat din virtuţile străbunului Ştefan, ridicat întru cinstire deasupra multor chipuri de cuvioşi părinţi şi aşezat în rândul sfinţilor apărători şi ocrotitori ai dreptei credinţe.
Prin mutarea sa în lăcaşul veşnic, cum scria fiul şi urmaşul său la tron, Bogdan al III -lea , pe Acoperământul de mormânt Ştefan cel Mare, a trecut desigur, în primul rând în nemurirea credinţei sale, de care a fost atât de ataşat şi însufleţit în întreaga sa viaţă pământească, dar totodată în eterna pomenie a istoriei ţării şi a fiecărui suflet al poporului său, ca şi în aceea a Europei secolului său, pentru veşnicie.
Cinstirea pe care trebuie să o aducem domnitorului Ştefan cel Mare şi Sfânt o realizăm atunci când ne inspirăm din pilda sa- ne îndemna în 2004 la Putna Înaltpresfinţitul Părinte Daniel, Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei la acea vreme- îi cerem ajutorul prin rugăciune ca să iubim şi să apărăm şi noi credinţa şi Patria străbună, să fim şi noi ctitori de locaşuri sfinte şi cultură creştină, să fim şi noi harnici şi darnici, să cultivăm şi noi identitatea noastră naţională în comuniune internaţională.