199 de ani de la începutul revoluției grecești de la 1821
Criza în care se afla Imperiul Otoman la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea a dat noi speranțe de eliberare a popoarelor din Balcani, aflate de secole sub apăsătorul jug otoman. Chiar dacă unele revolte și răscoale, de-a lungul timpului, au fost crunt înăbușite ele au contribuit la deșteptarea conștiinței naționale și au pregătit terenul pentru viitoarele mișcări care vor zdruncina și tulbura liniștea monarhiilor europene și a Imperiului Otoman.
Dezvoltarea economică și spirituală a grecilor le-a permis să vină în contact cu ideile iluminismului și ale revoluției franceze, pe care le-au adaptat, treptat, la condițiile specifice din spațiul sud-est european. Școlile înființate în toate comunitățile grecești de la Gibraltar la Odessa, aveau un singur țel, acela de a educa și trezi poporul grec, îndeosebi conștiința lui națională.
Ideile revoluționarilor francezi se regăsesc în programul lui Rigas Velenstilis (1757-1798), care au la bază principiile Constituției revoluționare din 1793. Rigas, patriot luminat, prin remarcabila sa activitate panbalcanică, întruchipează dorința de libertate și dreptate a grecilor și a altor națiuni balcanice. Tipărește clandestin la Viena „Harta Greciei” și „Constituția Republicii Elene”, în care include toate popoarele balcanice, dar grecilor le acordă locul principal.
În paralel, Rigas a dat mişcării revoluţionare pe care o proiectase şi o conducea nemijlocit, cântece însufleţitoare. Celebrul său cântec ”Thourios” era un veritabil manifest-revoluţionar, un semnal de alarmă, de rezistenţă şi de ridicare la luptă pentru toţi grecii şi pentru celelalte popoare din sud-estul european.
Rigas a fost un conducător cu o viziune internaţionalistă, care depăşea limitele înguste ale epocii sale, dar care n-a putut să vadă roadele eforturilor sale întrucât a fost ucis de către turci în 1798. Rigas, al cărui destin este strâns legat de Ţările Române, unde a trăit timp de 15 ani, este considerat pe drept, „primul martir și primul revoluționar al neamului”
Puternica răscoală a sârbilor împotriva turcilor sub conducerea lui Karagheoghe, în anii 1804-1807, a avut un puternic ecou în sufletele grecilor, ajutându-i, totodată, să înțeleagă mai bine că singurul drum spre libertate îl constituie o răscoală generală, care să se bazeze în principal pe propriile forțe. Comercianții greci din Serbia, precum și grecii bogați din Moldova și Valahia, au finanțat lupta sârbilor, iar unii voluntari greci au luptat cu succes alături de sârbi. Răscoala sârbilor și războiul ruso-turc din anii 1806-1812, au dat un nou impuls luptei de eliberare națională din Balcani. Crearea unor detașamente de voluntari, alcătuite din luptători din țările balcanice, a contribuit la întărirea ideii luptei comune, intensificând contactele dintre liderii revoluționari în spiritul ideilor lui Rigas.
Pe 14 septembrie 1814, trei negustori greci, Emmanuil Xanthos (42 ani), Nikolaos Skoufas (35 ani) și Athanasios Tsakalof (26 ani), înființează la Odessa, în sudul Rusiei, unde exista o puternică comunitate elenă, o Societate revoluționară secretă, Filiki Eteria, care urmărea pregătirea grecilor pentru viitoarea eliberare a națiunii.
Cei trei prieteni, fondatori ai Eteriei, nu dispuneau nici de un prestigiu deosebit în rândul grecilor, nici de mijloacele economice necesare unui demers așa de îndrăzneț, dar erau patrioți înflăcărați cu înalt spirit revoluționar. În primii ani, Eteria s-a confruntat cu numeroase dificultăți, primii membri (în jur de 50) fiind doar din Rusia și MoldoValahia.
După mutarea sediului Eteriei la Constantinopol, la începutul anului 1818, numărul membrilor a crescut, mai ales cu cei inițiați în această Societate conspirativă în Grecia continentală și insule, dar și pentru faptul că liderii eteriști lăsau să se înțelagă că lupta lor va fi sprijinită de Rusia. Mulți dintre ei erau greci de vază, cu avere și influență în mediile în care trăiau, sporind în acest fel prestigiul Eteriei.
În septembrie 1818, liderii Eteriei au hotărât să încredințeze conducerea Societății contelui Ioannis Kapodistria, bărbat de mare prestigiu, care în acea perioadă era ministru de externe al țarului Alexandru I, sperând că în acest mod vor obține și ajutor moral și material din partea Rusiei ortodoxe. Kapodistria, un foarte bun cunoscător al situației internaționale, a refuzat această propunere (ianuarie 1820), considerând că nu este încă momentul pentru o astfel de acțiune revoluționară, care ar fi iritat toate guvernele reacționare ale Europei.
Kapodistria nu a trădat existența Eteriei și într-un anumit fel i-a indicat lui Xanthos, cu care discuta, să se adreseze generalului Alexandru Ipsilanti, un fanariot care era aghiotantul țarului Alexandru I și care se bucura de mare simpatie în rândul grecilor datorită eroismului său în războiul Rusiei cu Napoleon (1813).
Prințul Ipsilanti (28 de ani) a acceptat cu bucurie propunerea (21 aprilie 1820), considerând că acestă chemare este un ordin din partea Patriei de a se pune în fruntea acestei mișcări naționale. Din acest moment Eteria avea un conducător capabil, un general experimentat, care putea să-i conducă pe greci spre mult dorita victorie, deși climatul internațional era total nefavorabil, Sfânta Alianță aruncându-și amenițător umbra asupra tuturor răbufnirilor revoluționare.
Ipsilanti și ceilalți membri ai Conducerii supreme au trecut imediat la pregătirea Planului general, care prevedea toate amănuntele privind izbucnirea și desfășurarea revoluției. În paralel, s-au intensificat eforturile pentru colectarea banilor și armelor, adresându-se tuturor grecilor bogați din Sud-Estul Europei, precum și celor din Cipru și Egipt.
Planul inițial a fost de mai multe ori modificat, deoarece Ipsilanti trebuia să țină cont de gradul de pregătire a revoluției în diferite regiuni, în special în Peloponez, unde, de fapt, trebuia să izbucnească revoluția (conform Consfătuirii de la Ismail, octombrie 1820) întrucât aici exista o îndelungată tradiție de rezistență antiotomană, dar liderii politici și clerul înalt din această regiune nu erau dispuși să declanșeze revoluția dacă n-ar fi fost îndeplinite în prealabil unele condiții și n-ar fi fost asigurat sprijinul militar al Rusiei.
După o activitate conspirativă de aproape șapte ani, numărul membrilor Eteriei creștea (în jur de 1.100) încât exista pericolul ca secretul să fie divulgat turcilor. De altfel, turcii prin agenții lor au aflat că grecii pregătesc ceva, așa că au început să fie mai vigilenți și mai atenți la mișcările grecilor din imperiu, cu toate că nu credeau că grecii sunt în stare să se opună forțelor militare otomane.
Prin urmare, revoluția trebuia să înceapă cât mai repede posibil pentru a mobiliza masele dornice de a scutura neîndurătorul jug otoman, chiar dacă pregătirile prevăzute nu se încheiaseră.
Aflat într-un mare impas, Ipsilanti și-a asumat toată responsabilitatea și a hotărât să declanșeze imediat revoluția în Moldova, unde se aflau foarte mulți eteriști, printre care și domnitorul Mihail Șuțu, care a pus la dispoziția Eteriei toată averea sa și resursele țării.
La 22 februarie 1821, Ipsilanti în uniformă de general rus, însoțit de frații săi, Giorgios și Nikolaos și câțiva oameni de încredere, a trecut Prutul venind dinspre Chișinău, unde și-a avut comandamentul, și s-a stabilit la Iași, cu intenția de a atrage de partea revoluției și celelalte popoare balcanice, cu care aveau un trecut comun de lupte și năzuinți, pentru a crea o diversiune îndreptată împotriva turcilor.
Pe 24 februarie, Ipsilanti lansează celebra Proclamație „LUPTĂ PENTRU CREDINȚĂ ȘI PATRIE”, manifestul ideologic al revoluției, prin care cheama la luptă pe toți grecii pentru a obține victoria, asigurându-i, totodată, că „o putere strașnică” (sugerând că este vorba despre Rusia, pentru a-i sprijini moral) le va apăra drepturile :
„A sunat ceasul, bărbați greci!
………………………………………………………………………………………………….
Frații și prietenii noștri sunt pretutindeni pregătiți,
Sârbii, sulioții, și întreg Epir ne așteaptă înarmați,
Așadar, hai să ne unim forțele cu entuziazm!
……………………………………………………………………………………………………..
Generalii noștri experimentați și toți conaționalii sunt plini de entuziazm!
Uniți-vă, greci viteji și cu suflet mare! Să formăm împreună gărzi naționale,
legiuni patriotice, pentru a-i vedea pe coloșii despotismului căzând înaintea stindardelor noastre triumfătoare. Chemarea noastră la luptă va răsuna pe toate țărmurile Mării Ionice și Egee, corăbiile grecești, care în vreme de pace au făcut negoș și război, vor însămânța groaza și moartea prin foc și sabie în toate porturile tiranului.
……………………………………………………………………………………………………….
La arme așadar, prieteni, Patria ne cheamă!!!”
Ipsilanti cunoștea foarte bine că bătălia se va decide atât pe plan militar cât și pe plan diplomatic. În aceeași zi în care a dat semnalul de începere a luptei în Principatele române, a trimis o scrisoare țarului prin care își dădea demisia din armata rusă, cerându-i, totodată, să sprijine popoarele ortodoxe.
Principala preocupare a lui Ipsilanti la Iași a fost organizarea armatei, dar încă de la început a constatat că nu existau multe cadre militare capabile și nici fondurile economice necesare unei acțiuni de mare amploare. În primele zile, datorită participării entuziaste a voluntarilor de toate vârstele și de toate profesiile, mai ales din Basarabia și Sudul Rusiei, unde autoritățile militare ruse vedeau cu simpatie această mișcare, s-au adunat în jur de 2.000 de bărbați, printre care și sârbi, bulgari, albanezi și muntenegreni.
În 27 februarie 1821 s-a oficiat Te Deum la biserica Trei Ierarhi, unde Mitropolitul Veniamin Costache a binecuvântat drapelul eterist, care avea ca stemă crucea și armele lui Alexandru Ipsilanti, cântându-se odată cu cântările religioase şi imnurile lui Rigas.
Pentru a nu crea probleme țarului, Ipsilanti a declarat că el și armata sa luptă împotriva sultanului și că scopul său este să treacă din Principate în Bulgaria și de acolo în Grecia. Deși ar fi trebuit să se grăbească, Ipsilanti înaintează încet pe următorul traseu: Iași – Târgul Frumos – Roman – Bacău – Focșani (aici s-a constituit Batalionul Sacru, primul corp de oaste regulat, format exclusiv din elevi și studenți greci care și-au abandonat studiile pentru a lupta împotriva otomanilor) – Buzău (aici s-a întâlnit cu Iordache Olimpiotul) – Mizil – Ploiești – București.
În paralel, Ipsilanti spera să profite de mișcarea concomitentă cu revolta sa, răscoala românilor din Valahia împotriva boierimii locale, condusă de Tudor Vladimirescu, care stabilise o înțelegere secretă cu Eteria prin intermediul lui Iordache Olimpiotul și a lui Ioan Farmache.
Misiunea încredințată lui Vladimirescu era de a crea o diversiune în Țara Românească, făcând Poarta să creadă că este vorba de o mișcare împotriva domnilor fanarioți și a clasei boierești. Întrucât acestă acțiune era îndreptattă indirect împotriva Imperiului Otoman, Eteria l-a sprijinit pe Vladimirescu economic și militar.
Ipsilanti ajunge cu oastea sa (6.500 de bărbați, dintre care doar 2.000 erau greci, restul fiind bulgari, sârbi și albanezi) la București, pe 28 martie, și își stabilește tabăra în cartierul Colentina. Dar, acum, după o lună, contextul intern și internațional era total nefavorabil acțiunilor sale.
Consulul Rusiei la București îi înmânează scrisoarea lui Kapodistria, prin care îl informa că țarul Alexandru I l-a exclus din rândurile armatei ruse, că dezavuează mișcarea grecilor și că permite trupelor turcești să pătrundă în Principate pentru a înăbuși revoluția.
Această schimbare de situație l-a dererminat pe Vladimirescu, aflat la București, de pe 21 martie, în fruntea celor 8.000 de panduri ai săi, să se detașeze decisiv de mișcarea greacă, întrucât considera că această scrisoare îl dezleaga de orice obligație față de Eteria.
Izbucnirea revoluției în Principate l-a înfuriat pe sultanul Mahmud al II-lea în așa măsură încât a reacționat foarte violent. Sultanul considera că de data acesta se vor răscula toți grecii din imperiu și că de fapt Ipsilanti acționează conform ordinelor țarului și că oastea sa reprezintă, în realitate, avangarda armatei rusești care urma să sosească, așa cum acesta a declarat în proclamația sa de la Iași.
Sultanul a trecut la o mobilizare generală în vederea unui război religios și a cerut masacrarea tuturor necredincioșilor. Exista marele pericol ca grecii să fie exterminați, mai ales populația civilă din marile orașe. Salvarea grecilor, practic ostateci în mâna otomanilor, se datorează poziției demne și curajoase a doi bărbați și anume, lui Xatzi Halil Efendis, liderul religios al otomanilor și lui Grigorie al V-lea, patriarhul ecumenic de la Constantinopol.
Primul a refuzat să-i acorde dreptul Sultanului, conform Coranului, de a masacra nevinovați, iar al doilea a dezavuat revoluția (23 martie) pentru a-i salva pe greci. Acești luminați lideri religioși au plătit cu viața faptul că s-au împotrivit Sultanului, dar au acționat demn așa cum le cerea conștiința în acele grele împrejurări pentru creștini. Deci, revoluția în Principate a primit chiar de la început o dublă lovitură: pe de o parte, speranțele legate de ajutorul Rusiei au fost spulberate, iar pe de altă parte, Biserica a condamnat mișcarea eteriștilor.
După dezavuarea mișcării de către țar, Ipsilanti nu se mai bucură de același prestigiu și credibilitate. După șase zile, Vladimirescu, care guverna Bucureștiul, s-a întâlnit cu Ipsilanti într-o atmosferă de neîncredere reciprocă, dar cei doi conducători, aflați acum cu totul în afara scenariului inițial, nu s-au putut înțelege, așa că drumurile lor s-au separat. Tudor în speranța că va putea salva țara de invazia turcilor a intrat în negocieri cu pașalele de la Vidin, Silistra și Brăila, dar turcii au cerut, mai întâi, depunerea armelor, ca apoi să participe alături de ei la anihilarea detașamentelor eteriste.
Ipsilanti a părăsit Bucureștiul la 1 aprilie și și-a stabilit tabăra la Târgoviște, unde s-a ocupat de organizarea armatei, în rândul căreia își făcuseră apariția unele certuri și conflicte personale între comandanții diferitelor corpuri. În jurul datei de 10 aprilie au sosit veștile îmbucurătoare despre izbucnirea revoluției în Grecia, ceea ce a contribuit la ridicarea moralului armatei și a lui Ipsilanti.
Pe 30 aprilie armatele otomane pătrund în Principate schimbând radical situația. În fața pericolului, Tudor părăsește Bucureștiul (15 mai) și se îndreaptă spre Pitești. Continuă să fie în legătură, atât cu eteriștii, cât și cu turcii, ceea ce îl nemulțumește pe Ipsilanti, hotărând arestarea lui.
Iordache Olimpiotul a venit în tabăra lui Tudor, și după ce a prezentat pandurilor corespondența lui Tudor cu turcii, l-a arestat. A fost dus la Târgoviște și după ce a fost torturat, a fost executat (27-28 mai 1821).
Ipsilanti a hotărât ca grecii să dea prima mare bătălie cu turcii la Drăgășani, pe 8 iunie, dar Vasile Caravia, căpitan al infanteriei, în dorința sa de a se încununa cu laurii victoriei i-a atacat pe turci, pe 7 iunie, fără un plan bine stabilit și fără acordul lui Ipsilanti, suferind o grea înfrângere.
În această sângeroasă bătălie s-a remarcat Batalionul Sacru, care a luptat eroic în fața unui adversar de opt ori mai numeros și mai bine dotat. Din cei 375 de tineri, care formau batalionul, au murit pe câmpul de luptă 200, iar alți 37 au fost luați prizonieri, fiind decapitați ulterior la Constantinopol.
Prin moartea lor eroică, acești tineri neînfricați au constituit un exemplu pentru tinerii greci care luptau în Grecia pentru libertatea patriei lor. Bătălia de la Drăgășani constituie una din cele mai luminoase pagini ale istoriei mișcării de eliberare grecești.
După încheierea ostilităților în Valahia, luptele grecilor contra turcilor au continuat fără succes în Moldova. În bătălia de la Sculeni pe Prut (17 iunie) s-a remarcat Athanasios Karpenisiotis, iar în cea de la Mănăstirea Secu (7-23 septembrie), Iordache Olimpiotul și Ioannis Farmakis.
Acesta a fost epilogul tragic al revoluției grecești în Principate. Grecii, în cele șapte luni, au dat dovadă de curaj și spirit de sacrificiu, atrăgând atenția și simpatia opiniei publice europene.
După nouă ani de lupte sângeroase și multe sacrificii (1821-1830) o mică parte a Greciei devenea independentă, restul teritoriilor locuite de greci rămânând în continuare sub dominație otomană.
Noul stat, chiar dacă era redus teritorial (cuprindea doar o treime din numărul locuitorilor greci din Imperiul Otoman) va deveni centrul ecumenic al grecilor spre care își vor îndrepta privirile și speranțele toți grecii rămași în afara frontierelor statului grec.
Revoluția greacă constituie cel mai important eveniment al Greciei moderne, care a condus la formarea statului național grec. Grecia își făcea din nou apariția pe harta politică a lumii după o absență de secole.
Revoluția de la 1821, prin urmările sale, a constituit un eveniment cu rezonanță mondială, într-o epocă de adânci transformări înnoitoare.