Marii istorici despre 1918
„Unirea românească nu este legată de anumite momente, ci este zbaterea sufletească necontenită a unui întreg popor, creat unitar pentru a trăi și pentru a rămânea în aceeași unitate neîntreruptă, este în mare parte și întruparea unei epoci de renaștere națională.” (Nicolae IORGA, 1938)
„Marea Unire din 1918 a fost – şi rămâne – pagina cea mai minunată a istoriei româneşti. Măreţia ei stă în faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu este opera nici unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid; este fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată într-un elan ţâşnit cu putere din străfundurile conştiinţei unităţii neamului, un elan controlat de fruntaşii politici, pentru a-l călăuzi cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit”[1].
Efortul unei naţiuni
Aceste cuvinte ale academicianului Florin Constantiniu sintetizează în mod strălucit o realitate istorică prea adesea uitată: implicarea întregii naţiuni române în realizarea cadrului statal al României fireşti! Mai cu seamă la momente aniversare, cum este Centenarul Marii Uniri, se observă tendinţa de evidenţiere a câtorva figuri de oameni politici – desemnaţi generic prin formule precum „ctitorii” sau „făuritorii” Marii Uniri – , în detrimentul celorlalte forţe motrice ale Istoriei.
După ce vreme de aproape jumătate de secol istoricii nu au obosit să repete că „masele făuresc Istoria”, după cum indicau preceptele marxiste, astăzi ei par să privilegieze rolul elitelor, prezentate, în genere, drept atotştiutoare, clarvăzătoare, altruiste şi preocupate în mod suprem de binele Naţiunii! Acestea nu au şovăit nici o clipă, au ştiut exact cum să acţioneze pentru a fructifica împrejurările favorabile, au traversat cu fruntea sus momentele de restrişte şi au condus naţiunea română la clipa de beatitudine din 1 decembrie 1918!
Centenarul ca lecţie a trecutului
În ceea ce ne priveşte, considerăm că aniversarea Centenarului Marii Uniri este nu atât o ocazie pentru discursuri festiviste, cât un bun prilej de reflecţie, de extragere a unor învăţăminte din lecţiile trecutului şi, mai ales, de identificare a unor resurse de optimism, atât de necesare societăţii româneşti contemporane.
Noi, cei de astăzi, trebuie să înţelegem că, în urmă cu un veac, strămoşii noştri nu au fost neapărat nişte „supraoameni”, mai presus de temerile, păcatele, dezbinările şi căderile noastre, dar au ştiut să găsească resursele interne care să le permită depăşirea momentelor de cumpănă, au ştiut să-şi controleze disperarea şi deznădejdea în faţa necazurilor de tot felul şi au reuşit să coaguleze toate energiile pozitive ale naţiunii pe un făgaş unic – acela al realizării unităţii naţionale! Or, în acest scop, nu poate fi nimic mai elocvent decât o incursiune în realităţile anului 1918, aşa cum au fost acestea percepute şi consemnate chiar de către cei care au trăit acele zile!
[1] Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, ediţia a IV-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2010, p. 294.