Această zi a fost stabilită printr-o hotărâre a Parlamentului Elen la data de 24 septembrie 1998 și este onorată în fiecare an de grecii de pretutindeni. Pentru a înțelege cum s-a ajuns la Catastrofa din Asia Mică vă propunem următorul articol:
Războiul greco-turc (1919-1922)
După Revoluția de la 1821, o mică parte a Greciei devenea independentă (1830), majoritatea teritoriilor locuite de greci rămânând în continuare sub dominație otomană. Va fi nevoie de încă 100 de ani și de multe sacrificii din partea poporului grec, până ce Grecia se va reîntregi treptat și va căpăta înfățișarea de astăzi.
Ideologia statului grec, încă de la înființare a constituit-o „Ideea cea Mare”, adică unirea într-un singur stat, cu capitala la Constantinopol, a tuturor regiunilor locuite de greci de pe ambele țărmuri ale Mării Egee.
Sub conducerea inspirată a premierului Eleftherios Venizelos, Grecia a ieșit învingătoare în războaiele balcanice (1912-1913), devenind un factor important în Balcani și Mediterana de Est. Înfrângerea umilitoare a turcilor în războaiele balcanice, în urma cărora au pierdut aproape toate teritoriile europene, mii de musulmani refugiindu-se în Anatolia[1], a dat naștere unei enorme dorințe de răzbunare, care a început să se manifeste treptat și tot mai violent pe seama creștinilor din Asia Mică. Concludentă este mărturia ambasadorului american Henry Morgenthau, care menționa: „În realitate grecii au fost primele victime ale acțiunii de turcizare. …cu puține luni înainte de izbucnirea primului război mondial, guvernul turc a început să-i disloce pe cetățenii greci de pe litoral. Acele dislocări n-au trezit interesul Europei și al SUA. Astfel, în 3-4 luni, în jur de 400.000 de greci au fost dezrădăcinați de pe țărmul Asiei Mici”.[2] Mulți dintre ei, pentru a se salva, s-au refugiat pe insulele grecești din Marea Egee și în Tracia.
După izbucnirea primului război mondial, Grecia și-a proclamat neutralitatea, dar cele două blocuri politico-militare – Antanta și Puterile Centrale – vor depune eforturi pentru a atrage Grecia de partea lor. Premierul Venizelos credea în victoria Antantei, care i-ar fi permis să-și înfăptuiască obiectivele naționale, dar regele Constantin și numeroși ofițeri superiori filogermani se opuneau alăturării Greciei la Antanta. Această dispută internă dintre premier și suveran, a divizat ireconciliabil politica elenă, provocând o adevărată schismă națională. Venizelos dorea înfăptuirea „Greciei Mari”, în timp ce regele filogerman și susținătorii lui doreau o „Grecie mică, dar onorabilă”, care trebuia să-și consolideze puterea asupra noilor teritorii înainte de a se angaja în aventuri iredentiste.[3]
Ca urmare a intervenției Aliaților, regele Constantin este obligat să părăsească țara, în iunie 1917, dar fără să abdice, fiind succedat de al doilea său fiu, prințul Alexandru. Venizelos formează un nou guvern și declară pe 14 iulie 1917 război tuturor dușmanilor Antantei. Grecia avea un guvern unic, dar națiunea elenă era profund divizată. Această dihonie catastrofală va sfâșia peste puțin Grecia. Venizelos trimite pe frontul macedonean 10 divizii, alături de diviziile Aliaților și reușește să obțină o victorie surprinzătoare împotriva bulgarilor, în bătălia din localitatea Skra[4], pe 30 mai 1918. Această mare victorie a contribuit, pe de o parte, la creșterea încrederii Aliaților în posibilitățile armatei grecești și pe de alta, la scăderea moralului armatei bulgărești. Victoria obținută pe frontul macedonean a avut o semnificație uriașă pentru evoluția războiului în S-E Europei. Sfârșitul războiului găsea Grecia în tabăra învingătorilor, dovedindu-se clarviziunea lui Venizelos.
În timpul primului război mondial (1914-1918) turcii au continuat și intensificat acțiunile de exterminare ale armenilor și grecilor, fără a trebui să se justifice. Guvernul Junilor Turci de la Istanbul avea convingerea că existența minorităților creștine va destabiliza și fragmenta mereu țara. Prin urmare, această evoluție primejdioasă trebuia oprită prin exterminarea tuturor minorităților creștine din imperiu.[5] Se estimează că în această perioadă au fost exterminați prin execuții sau faimoasele deportări, 900.000 de greci din Asia Mică, iar alții, 450.000 au fost alungați ori s-au refugiat de spaimă în Grecia.[6] În această perioadă grecii din Asia Mică s-au adresat, de multe ori, guvernului grec, prin intermediul consulatelor Greciei de la Smirni (Izmir) și Bursa, [7] cerând protecție și sprijin.
Imperiul Otoman, „marele bolnav”, la sfârșitul primului război mondial sângera. Marile puteri învingătoare vor căuta să smulgă cât mai mult din corpul acestui imperiu care se prăbușea. Grecii au dorit să elibereze teritoriile locuite încă din antichitate de greci. Venizelos, plin de încredere în steaua sa strălucitoare, a considerat că acum a sosit momentul de a crea Grecia Mare. La Paris, în primele luni ale anului 1919, în cadrul negocierilor Conferinței de Pace, va face eforturi maxime pentru a promova și susține cauza Greciei, invocând faptul că grecii din Asia Mică, care erau în jur de 2,5 milioane, au nevoie de protecție în fața acțiunilor dușmănoase ale turcilor. Venizelos se bucura de simpatia premierilor Franței și Angliei, Georges Clemenceau și Lloyd George, care îl considerau o mare personalitate a Europei acelor vremuri, iar președintele SUA, Woodrow Wilson, menționa despre el, că „este cel mai important om pe care l-a cunoscut”. [8]
În zilele de 3-4 februarie 1919, Venizelos a pledat în fața Consiliului Suprem al Aliaților revendicând zona (vilaietul) Smirni, insulele din Marea Egee de Est, Arhipelagul Dodecanez, Epirul de Nord și toată Tracia. Englezii îi vor susține pe greci pentru că interesele lor au coincis într-o anumită direcție. Anglia urmărea câștiguri de ordin economic, grecii de ordin național. Pe de altă parte, englezii îi preferau pe greci în Asia Mică, decât pe italieni care ar fi devenit adversari redutabili în Mediterana de Est. La sfârșitul lui aprilie 1919, Aliații au fost informați despre unele acțiuni secrete ale italienilor în zona Smirni, cu scopul de a crea un precedent. În fața situației create Consiliul Suprem se întrunește pe 12 mai 1919 și hotărăște ca armata greacă să se îndrepte urgent spre Smirni. Între Lloyd George și Venizelos are loc următorul dialog:
L.G. : Aveți armată disponibilă?
- V. : Avem. Despre ce este vorba?
L.G. : Am hotărât astăzi cu președintele SUA și cu premierul Franței să ocupați Smirni.
E.V. : Suntem gata….[9]
Venizelos a fost în acea zi cel mai fericit om din lume. Se afla în fața unei mari victorii diplomatice pentru care a muncit enorm. Planurile sale, făurite încă din 1912, din timpul războaielor balcanice, încep să prindă contur. Grecia dispunea în acel moment de 11 divizii, cu un total de 250.000 de soldați și ofițeri bine pregătiți, odihniți și cu moralul ridicat.
Cei 13.000 de soldații și ofițeri greci, care au aflat în ultimul moment încotro se îndreaptă, au debarcat pe 2/15 mai în portul Smirni, protejați de flota anglo-franceză, într-o atmosferă de nedescris. Peste tot steaguri grecești și portretele lui Venizelos. Grecii i-au întâmpinat în port și pe faleză ca pe eliberatori, elenismul recâștigându-și libertatea după 500 de ani de dominație otomană. Smirni în acea perioadă era un mare oraș cosmopolit, fața occidentală a Imperiului Otoman, de două ori mai mare ca Atena, cu o populație de 350.000 de locuitori, dintre care în jur de 200.000 erau greci, 80.000 turci, 50.000 evrei, 40.000 armeni și câteva mii de occidentali.[10] Pentru turci, trupele grecești, deși au venit cu mandat din partea marilor puteri, constituiau trupe invadatoare, de aceea erau supărați, mânioși, renăscând, treptat, vechile sentimente de ură și dispreț.
Venizelos, care acționa permanent la Paris, îi convinge pe Aliați, în iulie, să le permită grecilor să-și mărească armata și să-și extindă zona de ocupație pentru a crea o zonă de siguranță pentru Smirni. În urma acordului primit, armata greacă, care acum, număra 92.000 de soldați și ofițeri, cucerește treptat regiunile înconjurătoare, nemulțumind pe turci, care încep să se organizeze pentru a împiedica acțiunile grecilor. Turcia, în acea perioadă, se confrunta cu o gravă criză internă, țara fiind împărțită în două tabere. Unii îl susțineau pe sultan, care se afla la Constantinopol, iar alții, în frunte cu energicul ofițer superior Mustafa Kemal, luptau pentru desființarea acestei forme de guvernământ, dar și împotriva pericolului grecesc.
Prin Tratatul de la Neuilly (27 noiembrie 1919) Grecia obținea Tracia de Vest, o regiune grecească care se afla sub ocupație bulgărească din 1913. După succesele diplomatice de la Paris și cele de pe câmpul de luptă în Turcia, Venizelos, în ianuarie 1920, se deplasează în insula Chios, lângă Smirni pentru a coordona mai bine activitatea armatei grecești. După pregătirile necesare în iunie 1920 începe ofensiva grecească spre Est, care va dura 35 de zile și va avea rezultate spectaculoase. Au fost ocupate orașele Philadelphia, Bergama și Brusa (8 iulie), orașul sfânt al otomanilor, unde se afla mormântul lui Osman. Când turcii au aflat de ocuparea orașului Brusa, i-a cuprins disperarea și l-au acuzat pe Kemal că nu poate să oprească înaintarea grecilor. Kemal s-a apărat, susținând, în cadrul Adunării Naționale, că armata turcă nu este încă pregătită și că ofensiva împotriva grecilor va întârzia.
Pe 28 iulie/10 august 1920 s-a semnat un acord de pace cu Imperiul Otoman, Tratatul de la Sevres[11], prin care Grecia obținea 1). Tracia Orientală până aproape de Constantinopol, adică toată Tracia, 2). Era recunoscută suzeranitatea Greciei asupra insulelor Mitilini, Chios, Samos, Ikaria, Limnos, Samotrace, Thasos. Practic Marea Egee devenea o mare grecească. 3). Zona Smirni era cedată Greciei dar sub suzeranitate turcească. După 5 ani, parlamentul local putea printr-un plebiscit să stabilească dacă rămânea sub suzeranitate turcească sau se unea cu Grecia.
Tratatul a constituit un mare succes pentru Venizelos, care strălucea de bucurie, în timp ce Kemal era cuprins de o mânie sălbatică. Reprezentanții sultanului s-au opus pretențiilor grecești, dar fără sprijin au fost nevoiți să accepte acești termeni duri ai tratatului. Guvernul lui Kemal de la Ankara n-a recunoscut acest Tratat și a continuat pregătirile în vederea alungării forțelor grecești din Anatolia.
Tratatul a fost primit în Grecia cu mare bucurie și entuziasm. Visul lui Venizelos părea să se împlinească. Pe o mare hartă în Parlamentul elen, Venizelos a prezentat deputaților Grecia întinsă „pe două continente și cinci mări”.
Dar, în lunile următoare se vor petrece evenimente care vor schimba cursul istoriei Greciei și al campaniei în Asia Mică. La două zile de la semnarea Tratatului, Venizelos a fost ținta unui atentat în gara Lyon din Paris, din fericire fără urmări grave, la 12 octombrie 1920 moare regele Alexandru I, la 1 noiembrie 1920 Venizelos pierde alegerile, iar în urma unui referendum, regele Constantin revine pe tronul țării, la 20 noiembrie 1920.
Înfrângerea lui Venizelos, ctitorul Greciei Mari, a constituit o mare surpriză pentru toate guvernele europene, cât și pentru armata greacă din Asia Mică. Alegerile generale au constituit un prilej de conflict între susținătorii lui Venizelos și partizanii regelui Constantin. Opoziția îl acuza pe Venizelos că era un adept al războiului, în timp ce această facțiune propunea dezangajarea militară în Asia Mică. În Grecia mulți îl simpatizau pe rege și erau nemulțumiți de guvernarea dictatorială a lui Venizelos, care datorită marelui efort militar ținea mulți bărbați în afara țării, departe de familii și de activitățile lor. Venizelos se va autoexila la Paris, iar războiul din Asia Mică va intra într-o nouă fază, cea de la glorie la prăbușire.
Guvernul lui Dimitrios Gounaris i-a înlocuit pe toți susținătorii lui Venizelos și a operat mari schimbări în cadrul armatei. Au fost înlocuiți 8 generali și 1211 ofițeri superiori foarte experimentați, care se bucurau de încredere și respect, pricinuind mari probleme în rândul armatei.
Puterile aliate, care considerau trădătoare atitudinea regelui Constantin în timpul primului război mondial, i-au avertizat pe greci, printr-o notă diplomatică din 2 decembrie 1920, că în caz că regele Constantin va fi readus în țară, acestea nu vor mai susține Grecia nici diplomatic, nici financiar. Neținând cont de acest avertisment, aliații, mai puțin Anglia, s-au îndepărtat de Grecia, care a rămas singură, izolată și neajutorată.
În cadrul Conferinței de la Londra, pe 8 februarie 1921, premierul grec i-a informat pe aliați că armata greacă în Asia Mică număra 120.000 de bărbați[12] și că puteau să-l învingă singuri pe Kemal în trei luni. Cu acordul englezilor, grecii încep o nouă ofensivă împotriva turcilor, pe 10 martie, dar fără succes. Armata lui Kemal creștea numeric, astfel că acum număra în jur de 80.000 de bărbați și beneficia de sprijinul francezilor, italienilor, precum și al noului stat sovietic, cu care Kemal a semnat un Tratat.
Pentru a întări moralul ostașilor pe front, regele Constantin, deși bolnav, s-a deplasat în Asia Mică, pe 30 mai 1921, dar cu toate eforturile nu a reușit să stabilească unitatea sufletească între ofițerii venizeliști și antivenizeliști. Întrucât guvernul grec nu a ajuns la o înțelegere cu Aliații pentru a stabili pacea în Asia Mică, grecii au reluat ofensiva, cea mai mare de până atunci, la 1 iulie 1921, pe linia Afyonkarahisar – Kütahya – Eskisehir, localități, pe care după lupte crâncene le-au cucerit. Kemal era dezamăgit, dar a reușit să-și retragă armatele la est de râul Sakarya/Sangarios, unde și-a organizat o nouă linie defensivă.
Cartierul General al Armatei grecești a fost stabilit la Kütahya, undeva în centru Asiei Mici. Aici conducerea politică, în prezența regelui, pe 16 iulie 1921, a luat hotărârea ca armata greacă să se îndrepte spre Ankara, pentru a-l învinge definitiv pe Kemal. Era cea mai mare operațiune militară a grecilor de la crearea statului grec. Peste puțin în fața armatei grecești își face apariția Deșertul Sărat, numai nisip și un soare dogoritor. Ostașii greci, însetați, flămânzi, sleiți de puteri, străbat eroic aproape 220 km în 9 zile, până la râul Sakarya, pe care reușesc să-l treacă și ajung în fața unei zone foarte bine fortificată de turci. Mai erau încă 100 km până la Ankara. Locuitorii îngroziți au început să părăsească acest mic oraș devenit capitală pe neașteptate.
Bătălia decisivă s-a dat în perioada 11-28 august 1921, dar cu toate eforturile, sacrificiile și eroismul ostașilor greci, armata greacă n-au reușit să străpungă linia a treia de apărare a turcilor. Bilanțul a fost tragic, 4.000 de ostași și 214 ofițeri au rămas pe câmpul de luptă, 19.000 au fost răniți, iar 376 au fost dați dispăruți. [13] Data de 29 august 1921 va rămâne ca o dată neagră în istoria armatei grecești. Kemal, care a condus personal aceste crâncene bătălii, a fost primit cu entuziasm la Ankara și a fost avansat la gradul de feldmareșal.
După acest insucces grecii s-au retras treptat pe pozițiile pe care le dețineau în luna iulie. Era începutul sfârșitului pentru campania militară în Asia Mică. Guvernul grec își dă seama că nu mai poate face nimic fără ajutorul Aliaților. Premierul grec va constata în turneul pe care îl va întreprinde în capitalele europene că Aliații au trecut de partea lui Kemal. Grecia era singură, moralul armatei era scăzut, numărul dezertorilor era de ordinul miilor, în timp ce Kemal își pregătea armata în vederea unei ofensive finale.
În timp ce guvernul grec încerca să găsească o soluție de a ieși din acest impas, armata greacă în Asia Mică, care deținea un teritoriu cu o suprafață de 90.000km pătrați, staționa, iar linia frontului era foarte extinsă creându-le numeroase probleme.
Kemal a beneficiat de acest mare interval de timp, de aproape un an, pentru a-și organiza mai bine armata în vederea viitoarelor acțiuni împotriva grecilor. Turcii, în iulie 1922, dispuneau de 120.000 de ostași, moralul lor era ridicat și așteptau cu nerăbdare să se răzbune pentru insuccesele din anii trecuți.
Pe neașteptate, în noaptea de 13/26 august 1922, turcii au lansat o puternică ofensivă reușind să-i surprindă pe greci, total nepregătiți. Cu toată rezistența eroică a grecilor, turcii reușesc să-i învingă în câteva zile, astfel, încât armata greacă se va retrage treptat spre Smirni, fiind urmați de mii de creștini, care căutau să se salveze de urgia turcească. În 14 zile turcii vor ajunge la Smirni (9 septembrie), așa cum le ceruse Kemal. În acest interval au reușit să ia prizonieri 55.000 de soldați și ofițeri greci, dintre care doar 23.000 se vor întoarce în Grecia, într-o stare jalnică, în urma schimbului de populații din 1923. [14]
După retragerea armatei grecești din Asia Mică, creștinii, în special, grecii și armenii, au rămas neajutorați în fața mâniei turcilor care doreau să se răzbune. Turcii pătrund în Smirni triumfători, fără nicio rezistență din partea grecilor. Creștinii îngroziți caută să se salveze îndreptându-se spre faleză și port, în speranța că vor putea trece în insulele grecești din apropiere. Într-o atmosferă de anarhie și confuzie, turcii incendiază (13 septembrie) cartierele grecilor și armenilor, măcelăresc tot ce întâlnesc în cale, violează fete și femei, jefuiesc case și magazine, iar arhiepiscopul Hrysostomos al Smirnei, este ucis în chinuri groaznice de gloata turcească. [15] Bărbații cu vârste între 17-45 de ani au fost deportați în interiorul Asiei Mici, formând așa numitele „Batalioane ale muncii”, de fapt „batalioane ale morții”. Dintre cei 150.000 de creștini deportați, doar 15.000 vor reuși să ajungă, mai târziu, în Grecia. [16]
Marele incendiu a distrus 55.000 de case și 5.000 de magazine, îngreunând viața refugiaților, care s-au adunat îngroziți pe faleză sperând la o salvare în ultima clipă. Aici se va desfășura ultimul act al tragediei. Flămânzi, nespălați, bolnavi, atacați și jefuiți în permanență de turci,[17] creștinii au îndurat stoic această umilire până când, după câteva zile de agonie, navele străine și grecești au venit să-i salveze. Nu se cunoaște numărul celor uciși în acele zile, dar se estimează că au fost peste 40.000 de persoane. Până la sfârșitul anului 1922 s-au refugiat în Grecia peste 1.200.000 de greci, părăsind definitiv pământurile strămoșești.
Comunitatea greacă, care se afla acolo de secole, bine integrată în Imperiul otoman, a încetat să mai existe, iar Smirni arăta ca un oraș bombardat. Catastrofa din Asia Mică constituie, pe de o parte, cea mai mare tragedie a grecilor de la întemeierea statului independent grec și, pe de alta, sfârșitul Marii Idei.
[1] Halil Karaveli, Τουρκία, Μοντέλο αυταρχικού κράτους, Από τον Ατατούρκ στον Ερνογάν, ΕΘΝΟΣ, Αθήνα, 2019, σ. 42 (Turcia – Modelul unui stat autoritar, De la Ataturk la Erdogan)
[2] Χάρης Τσιρκινίδης, Συνοπτική ιστορία της γενοκτονίας των Ελλήνων της Ανατολής, Ντοκουμέντα ξένων διπλωματικών αρχείων, Δεύτερη έκδοση, Εκδοτικός Οίκος Αδελφών Κυριακίδη α.ε., Θεσσαλονίκη, 2010, σ. 73. (Scurtă istorie a genocidului grecilor din Anatolia, Documente din arhive diplomatice străine).
[3] Richard Clogg, Scurtă istorie a Greciei, București, Polirom, 2006, p.101.
[4] Localitatea Skra se află undeva în apropierea graniței cu actuala Macedonie de Nord, în Județul Kilkis.
[5] Michael Hesemann, Genocidul împotriva armenilor, București, Meteor Publishing, 2016, p.167.
[6] Apostolos E. Vakalopoulos, Istoria Greciei moderne, București, Editura Euroatlantica, 2004, p.422.
[7] Φανή Ν. Κλεάνθη, Η Ελληνική Σμύρνη, Βιβλιοπολείο της Εστίας, Αθήνα, χ.χ.έ., σ. 167 (Smirni grecesc).
[8] Ιάκωβος Μιχαηλίδης, Μικρασιατική καταστροφή, Εκδόσεις Παπαδόπουλος, Αθήνα, 2018, σ. 19 (Catastrofa din Asia Mică).
[9] Ibidem, p. 21.
[10] Χρήστος Αγγελομάτης, Χρονικόν Μεγάλης τραγωδίας, Το έπος της Μικράς Ασίας, Πέμπτη έκδοση, βιβλιοπωλείον της Εστίας, Αθήνα, 2005, σ. 12 (Cronica marii tragedii, Eposul Asiei Mici).
[11] Michael Llewellyn Smith, Το Όραμα της Ιωνίας, Η Ελλάδα στη Μικρά Ασία 1919-1922, Μορφωτικό Ίδρυμα Εθνικής Τράπεζας, Αθήνα, 2002, σ.242 ( Ionian Vision, Greece in Asia Minor 1919-1922).
[12] Γεώργιος Π. Μαλούχος, Πως χάσαμε τη Σμύρνη, ΤΑ ΝΕΑ, Αθήνα, 2018, σ. 189. (Cum am pierdut Smirni).
[13] Ιάκωβος Μιχαηλίδης, (Catastrofa din Asia Mică), p.41.
[14] Χάρης Τσιρκινίδης, op.cit. , p. 182.
[15] George Horton, The blight of Asia, The Bobbs – Merril Company, Indianapolis, p.94.
[16] *****, Ιστορία του ελληνικού έθνους, Τόμος ΙΕ, Εκδοτική Αθηνών, Αθήνα, 2008, σ. 244 (Istoria națiunii elene, vol. XV).
[17] ***, Η Σμύρνη καίγεται, Ερμής, Αθήνα, 1983, σ.32. ( Smirni în flăcări).