Istoria unei clădiri. Arhivelel naţionale, Bulevardul Regina Elisabeta, nr. 49,
arh. Dr. Alexandra Maria Sas, Laura Dumitru , dr. Elena Muşat,
Bucureşti, Arhivele Naţionale ale României, 2025
În patrimoniul cultural, monumentele istorice constituie coloana sa vertebrală. Monumentul istoric este din punct de vedere al identităţii noastre spirituale un memento memorial al timpului care ni l-a dăruit şi al comuniunii între generaţii, întrucât moştenirea memorată crează rădăcinile spirituale necesare deodată păstrării identităţii proprii şi deschiderii spre noutate.
Monumentele istorice sunt pilonii şi pilaştri reali şi simbolici ai tradiţiei creatoare şi ai continuităţii în istorie a spiritului neamului românesc.Am folosit după cum se vede noțiunea de Patrimoniu. Cuvântul patrimoniu se află în strânsă legătură cu un alt termen, de multe ori folosit ca sinonim și anume moștenire. Din punct de vedere istoric, moștenirea semnifică transferul proprietății de la tată la fiu. Etimologic vorbind, patrimoniul ne leagă de părinți și de patrie, ne dă identitate în istorie și ne inspiră pentru viitor.
Un alt termen folosit este cultural. Prin cultură, ca relație multiplă a omului cu natura și cu societatea, se exprimă dimensiunea spirituală, creatoare a omului.
În 1799, Goethe a impus conceptul de proprietate colectivă și de protejare a patrimoniului Toate operele de artă aparțin de drept întregii omeniri, iar dacă le deții în proprietate, trebuie să le conservi,[1] iar în 1825 Victor Hugo în pamfletul intitulat Război împotriva demolatorilor scria Ne putem referi la o clădire în două sensuri: utilizare și frumusețe. Utilizarea aparține proprietarului, frumosul întregii lumi. De aceea distrugerea depășește dreptul celui care o posedă.[2]
Patrimoniul cultural unește în el două dimensiuni spirituale esențiale: continuitatea de-a lungul timpului și noutatea diversității. În patrimoniul cultural național se vede capacitatea de creație și de comuniune a unui popor, capacitatea de comuniune cu generațiile trecute, tradiția și capacitatea creatoare de a asimila noi influențe, fără alienare, precum și capacitatea de a deschide noi perspective.
În acest sens trebuie să înţelegem importanţa cărţii pe care o supunem atenţiei cititorilor prin aceste rânduri, carte apărută la sfârşit de an 2025.
Lucrarea se deschide cu un Cuvânt înainte semnat de dr. Cristian Aniţa, Directorul Arhivelor Naţionale şi Preşedinte EURBICA – Filiala Europeană a Consiliului Internațional al Arhivelor, primul reprezentant din țara noastră care ocupă această importantă funcție europeană. Şi nu ni se pare întâmplător acest fapt. Să ne aducem aminte că la 1 aprilie 1900, bucovineanul Dimitrie Onciul a fost numit Director al Arhivelor Statului din România, iar acum un vrednic urmaş din Bogdăneştii – Sucevei, locul unde potrivit tradiţiei istorice, acum peste 650 de ani a poposit Bogdan I – Descălecătorul Ţării Moldovei, este cel ce a ştiut şi ştie să se înconjoare de colaboratori harnici şi pricepuţi care au muncit şi muncesc cu dragoste şi devotament pentru clasarea şi evidenţa arhivelor, pentru creşterea prestigiului acestei instituţii, încurajând pe cei harnici.
După prezentarea detaliată a contextului istoric în care a fost construită clădirea actuală a Arhivelor Statului, urmează o prezentare a contextului instituţional, adică o prezentare a perioadei în care în această clădire a funcţionat Imprimeriile Statului şi Monitorul Oficial.
Partea a doua este dedicată prezentăţii amănunţite a contextului în care această clădire a devenit sediul Arhivelor Statului, adaptarea clădirii la noua funcţie, extinderea sediului central, lucrările de restaurare şi modernizare efectuate în ultimii ani la sediul central şi mai ales cum s-a urmărit Consolidarea rolului cultural şi ştiinţific al Arhivelor Statului.
Aşa cum arată dr. Cristian Aniţa în Cuvânt înainte, beneficiind de valoroasa colaborare a arhitectei dr. Alexandra Maria Sas, incursiunea istorică propusă prin fonduri arhivistice diverse, dar mai ales prin cel al Direcţiei Generale a Arhivelor Statului a scos la iveală preocuparea arhiviştilor, oricare ar fi fost regimul politic, de a convinge politicienii de importanţa păstrării documentelor şi a valorificării lor în scopuri ştiinţifice.
Cele peste 150 de imagini ce însoţesc textul acestui volum au rolul de a sublinia încă o dată în plus rolul memoriei vizuale în reconstituirea trecutului istoric în general, şi a unui monument în mod special .
Felicitând încă odată pe cei ce s-au ostenit cu realizarea acestui volum, suntem convinşi că cei ce vor trece pragul acestei instituţii vor conştientiza şi mai bine importanţa documentului pentru individ şi comunitate şi nevoia salvării lui de la distrugere. Această situaţie va ajuta la întărirea simţului civic şi a responsabilităţii tinerei generaţii, făcând din membrii ei cetăţeni cu o mentalitate europeană în ceea ce priveşte patrimoniul.
[1] Goethe J. W. (von) (1799), Propyläen. Eine periodische Schrift, Tübingen, citat în Swenson A. (2013), The rise of heritage. Preserving the past in France, Germany and England, 1789-1914, Cambridge University Press, p. 278.
[2] Hugo V, (1825) Sur la destruction des monuments en France în: Guerre aux Démolisseurs, Revue des deux mondes, tome 5 (1832), pp. 607-622.