Puțini cunosc sau puțini își mai aduc aminte de dramaticele evenimente din 6-7 septembrie 1955, care au marcat definitiv comunitatea greacă din Constantinopol. Pogromul din 6 – 7 septembrie 1955 de la Istanbul, îndreptat împotriva grecilor constituie cea mai mare lovitură dată grecilor în Turcia după al doilea război mondial. Grecii nu s-au așteptat la un atac atât de dur și nedrept din partea turcilor, lângă care trăiau de secole.
Pogromul n-a fost rezultatul disputei greco-turce, care se întețise în acea perioadă datorită problemei cipriote. Scopul acestei acțiuni barbare, dirijată de guvernul turc, a fost omogenizarea populației și trecerea capitalului din mâinile grecilor în mâinile musulmanilor. În rândurile următoare vom încerca să prezentăm cum și de ce s-a ajuns la acea acțiune dușmănoasă împotriva unei populații pașnice și nevinovate.
Tratatul de la Lausanne din 1923, prin articolele 37-45 stabilea regulile cu privire la protecția minorității elene din Turcia, respectiv a celei musulmane turce din Grecia. Schimburile de populație dintre cele două țări n-a afectat comunitatea greacă din Constantinopol (Istanbul), aceasta fiind exceptată de la acest transfer pentru a nu periclita viața economică a orașului. În acea perioadă locuiau în zona Constantinopolului în jur de 120.000 de greci în mâinile cărora se aflau multe activități productive (comerțul, industria etc.), ceea ce nu era pe placul turcilor.
Grecii, conform Tratatului, erau cetățeni turci cu drepturi depline, dar pentru naționaliștii turci, creștinii erau „cetățeni de categoria a doua”, „dușmani interni” aceștia dorind „o Turcie curată din punct de vedere etnic”. Peste puțin timp, vor trece la o politică de discriminare, hărțuire, alungare și exterminare a creștinilor, în special a grecilor, creând probleme serioase comunității grecești din Constantinopol, care se va reduce dramatic într-o perioadă relativ scurtă, azi numărând în jur de 2.000 de persoane. Purificarea etnică concepută de liderii turci, contrară drepturilor omului și ale Tratatul de la Lausanne s-a realizat treptat, printr-o serie de legi și acțiuni, dintre care menționăm câteva.
Legea 2007 din 1932, care împiedica cetățenii turci de religie ortodoxă să practice 30 de meserii de tip urban (croitor, cizmar, coafor, fotograf, portar, farmacist, medic, avocat etc.) a constituit o mare lovitură pentru greci, în jur de 9.000 fiind obligați să părăsească orașul, pierzându-și locul de muncă. În timpul celui De-al Doilea Război Mondial, în anul 1941, deși Turcia a rămas neutră, a înrolat forțat mii de tineri greci (25-45 ani) care au fost trimiși să lucreze în Brigăzi de muncă forțată în Estul Asiei Mici, unde majoritatea au murit de foame, de frig și datorită condițiilor de viață mizerabile. Scopul urmărit era de a îndepărta elementele productive, locul lor fiind luat de turci.
În noiembrie 1942, a fost impus creștinilor (greci, armeni, evrei) un „impozit pe avere” pentru a le reduce potențialul economic, care era de trei ori mai mare decât cel real și li s-a dat un termen de 15 zile pentru a-l plăti. Mii de greci care nu au putut plăti acest imens impozit au fost trimiși la Askale în Turcia Orientală, unde au fost obligați să lucreze până la exterminare în Lagărele de muncă forțată pentru a-și plăti în acest mod impozitele. Practic, prin această lege, se înregistrează un transfer masiv de capital și de întreprinderi de la turci nemusulmani la turci musulmani. Scopul urmărit era ca industria și comerțul să treacă în mâna turcilor.
După 1947, turcii limitează măsurile împotriva comunității grecești, iar relațiile dintre Grecia și Turcia, în special după 1952, când cele două țări devin membre NATO, devin prietenești. În acest context, în aprilie 1952, premierul turc Adnan Menderes efectuează o vizită oficială la Atena, unde se întâlnește și cu regele Paul și cu regina Frederika, pe care îi invită în Turcia. În iunie 1952, cuplul regal este primit cu onoruri deosebite la Ankara de președintele Celal Bayar. Discuțiile s-au desfășurat într-o atmosferă deosebit de plăcută, ocazie cu care premierul turc referindu-se la situația din Cipru, unde grecii ciprioți au cerut, în 1950, unirea cu Grecia, a declarat că: „în Cipru există o mică comunitate turcească și Ankara nu se va opune unirii Ciprului cu Grecia”. În decembrie 1952 președintele Celal Bayar efectuează o vizită de răspuns la Atena. Anul 1952 a constituit momentul de vârf în relațiile greco-turce, după care, urmează o perioadă de distanțare, datorată, în mare parte, situației create treptat în Cipru.
În august 1954, la Ankara, ia ființă organizația naționalistă „Ciprul aparține Turciei” (Kibris Türktür Cemiyeti – KTC), al cărei obiectiv central îl constituia sprijinirea minorității turcești din Cipru, informarea poporului turc referitor la problema cipriotă și organizarea diferitelor manifestații de protest în toată Turcia. Această organizație încă de la început s-a bucurat de sprijin și finanțare din partea guvernului turc (primea anual în jur de 200.000 de lire turcești). Fondatorul organizației, Khikmet Bill, editorul ziarului Hurriyet (Libertatea), scria permanent articole incendiare împotriva grecilor din Constantinopol și din Cipru și călătorea destul de des la Londra, unde primea indicații privind acțiunile de manipulare a poporului turc. Majoritatea membrilor organizației aveau legături cu organele de conducere locale și centrale și cu organizațiile parastatale.
Ciprioții greci trec la o luptă mai activă pentru a scutura jugul colonial englez. În vara anului 1954, englezii pentru a pune stavilă luptei care se intensifica, introduc o legislație care interzice adunările, precum și orice mențiune la unirea cu Grecia făcută în discursuri sau texte scrise. Marea Britanie se opune categoric autoderminării Ciprului și unirii cu Grecia. În fața atitudinii total negative a Marii Britanii, Grecia face apel la Națiunile Unite (1954), cerând autoderminare pentru Cipru, dar fără să pregătească corespunzător terenul pentru această importantă acțiune pentru națiunea greacă. Marea Britanie reacționează energic împotriva acestui apel, considerând că este vorba de o intervenție a Greciei în treburile ei interne. Pe de altă parte, reprezentantul turc susținea că: „nici Ciprul și nici ciprioții nu sunt greci”. Scriitorul Lawrence Durrell, directorul biroului de informație publică în Cipru, exprimând politica britanică față de Cipru, menționa printre altele: „…nu se poate permite ca insula să treacă în mâinile unui guvern grec instabil. Acest fapt ar submina flancul de Est al NATO. Trebuie luată în considerație minoritatea turcă, 18% din populație, care este împotriva acestei schimbări. Avem o datorie față de ei. De altfel, Turcia a jucat un rol vital în NATO”.
Înțelegând că nici guvernul britanic, nici Națiunile Unite nu vor schimba statutul de colonie a Ciprului, arhiepiscopul Makarios, conducătorul ciprioților în lupta pentru libertate, hotărăște să acționeze mai dinamic. Intră în legătură cu Gheorgios Grivas, un colonel atenian al armatei grecești în Cipru și împreună organizează EOKA (Organizația Națională a Luptătorilor Ciprioți). Această organizație secretă își începe activitatea pe 1 aprilie 1955, cu explozii în diferite puncte nevralgice ale insulei. Mulți tineri greci nu ezită să se implice în misiuni periculoase împotriva armatei britanice. Ciprioții greci urmăreau unirea cu Grecia, în timp ce turcii ciprioți colaborau cu englezii împtriva grecilor, ducând, inevitabil, la deteriorarea relațiilor dintre cele două comunități ale insulei.
Guvernul britanic a recurs la toate mijloacele pentru a pune capăt luptei de eliberare a ciprioților. Pe plan diplomatic, a propus guvernelor Greciei și Turciei o conferință pentru a discuta unele „probleme de politică și de apărare privind Mediterana de Răsărit și Cipru”. Arhiepiscopul Makarios considera conferința tripartită drept „o capcană” care va dăuna iremediabil problemei Ciprului.
În Turcia, în vara anului 1955, erau vehiculate tot felul de știri false cu scopul de a stârni ura turcilor împotriva grecilor. Multe articole făceau o comparație între minoritatea turcă din Tracia de Vest, unde trăiau în jur de 100.000 de musulmani și minoritaea greacă de la Constantinopol, ajungând la concluzia că musulmanii din Tracia sunt oprimați, în timp ce minoritaea greacă de la Constantinopol prosperă și se bucură de libertăți. Relațiile greco-turce se deteriorau rapid și periculos. Proteste, acte înjositoare la adresa grecilor, atacuri împotriva bisericilor creștine și Patriarhiei de la Constantinopol se înregistrau aproape zilnic în luna august.
Presa din Turcia căuta permanent să implice Patriarhia Ecumenică în disputa greco-turcă din Cipru, care devenea tot mai sângeroasă. La 2 iulie 1955, ziarul „Tercuman” cerea patriarhului Athinagoras să-l aducă la ordine pe arhiepiscopul Makarios, întrucât, după cum suțineau ei, acesta era un subaltern al său. Patriarhul n-a dorit să se implice și nici nu a luat o poziție concretă față de evenimentele din Cipru. Ziarele, controlate de guvern, au continuat să-l atace susținând că în cartierul grecesc Fanar se ascund agenți și greci bogați care finanțau activitatea EOKA în Cipru și cereau îndepărtarea Patriarhiei din Turcia, susținând că „Patriarhia reprezintă o rămășiță a Imperiului Bizantin și constituie o amenințare permanentă pentru țară”. Patriarhul se simțea tot mai izolat și fără sprijin din partea guvernului grec și al Bisericii Elene, deși el a făcut tot ce a fost posibil ca relațiile greco-turce să aibă un curs normal.
Știrea cu cel mai mare ecou în rândul turcilor era cea care se referea la faptul că după Conferința tripartită de la Londra, greco-ciprioții ar fi trecut la exterminarea turco-ciprioților. Cu toate că știrea era falsă, premierul Menderes, pe 24 august, într-o cuvântare referitoare la situația din Cipru, a declarat că masacrarea turco-ciprioților ar fi condus la intervenția Turciei în Cipru pentru a-i apăra. Redacțiile ziarelor grecești din Constantinopol sunt amenințate. Atmosfera pentru greci devine tot mai grea, apăsătoare, insuportabilă, toți simțeau că ceva se va întâmpla, după cum au mărturisit mai târziu, dar nimeni nu-și putea închipui ce va urma peste câteva zile. Conferința tripartită se va desfășura la Londra pe data de 29 august 1955. Guvernul britanic este reprezentat de Harold Macmillan, iar guvernele Greciei și Turciei de miniștrii de externe, Stefanos Stefanopoulos și Fatim Zorlu. Cipru care era direct interesat n-a fost invitat. Englezii doreau să reintroducă Turcia ca „parte interesată” în conflict, transformându-l astfel într-o dispută între Grecia și Turcia. Marea Britanie își asuma rolul de arbitru. Prin intervenția Marii Britanii, Turcia se eschiva de la Tratatul de la Lausanne prin care renunțase la orice drept asupra Ciprului. Pentru a obține rezultatele scontate, englezii le-au sugerat colegilor turci că „ar fi fost bine dacă în Turcia se vor înregistra unele tulburări. Ne-ar ajuta”. Întrucât lucrările conferinței nu avansau, ministrul turc de externe, Zorlu, pe 5 septembrie 1955, în cadrul unei conferițe de presă la Londra a declarat că guvernul său consideră că „nu are rost să continue tratativele, întrucât poziția Greciei privind autodeterminarea Ciprului rămâne neschimbată”. Prin urmare conferința, așa cum era de așteptat, s-a încheiat cu un eșec, dar Marea Britanie a reușit să implice Turcia în problema cipriotă slăbind eforturile guvernului grec.
În aceeași zi, în Turcia, organizațiile naționaliste studențești cer și obțin aprobarea de la organele locale și centrale, de a organiza pe 7 septembrie, o mare manifestare de protest la Constantinopol împotriva grecilor. În afară de intensa propagandă antigrecească în Turcia era nevoie, acum și de un incident bine planificat și executat, care să constituie pretextul pentru gravele evenimente care vor urma pe seama comunității grecești din Constantinopol. Consulatele Turciei de la Komotini și Salonic au trecut la acțiune în mod secret, stabilind ca pe data de 5 septembrie 1955, un funcționar al consulatului de la Salonic să pună o bombă adusă din Turcia, în curtea Consulatului Turciei din Salonic. Bomba a explodat la ora 12.06 noaptea, pricinuind mici pagube clădirii (s-au spart geamurile) în care se presupune că s-a născut Mustafa Kemal Atatürk. După cum s-a dovedit mai târziu, la procesul intentat inițiatorilor incidentului, evenimentul a fost regizat de către Serviciile secrete turce.
A doua zi, pe 6 septembrie 1955, pe la ora 13.00, posturile de radio turce au transmis știrea incendiară despre bomba care a explodat în incinta casei lui Kemal Atatürk la Salonic. Pe la ora 16.00, ziarul „Istanbul Ekspres” scoate, în timp record pentru acea epocă, o ediție specială, în care pe prima pagină cu litere foarte mari scria: „A fost distrusă casa părintelui nostru cu o bombă”, postând și o fotografie – fotomontaj, care înfățișa casa lui Atatürk, cu stricăciunile suferite după explozie și chema poporul la o manifestație de protest în Piața Taksim. De fapt, mobilizarea oamenilor a început imediat după evenimentul de la Salonic. Au fost aduși cu trenuri, autobuze, camioane locuitori din satele din apropiere, dar și din provincie, precum și pușcăriași, cărora autoritățile le-au acordat câteva zile libere. La ora 18.00, mulțimea adunată în Piața Taksim asculta cuvântările rostite de unii lideri ai organizațiilor studențești împotriva Greciei și grecilor și striga cu ură și indignare: „Moarte lui Makarios”, „Ciprul este turcesc și așa va rămâne”, „La dracu cu grecii”, „Jos Grecia” și multe altele. Toți aveau în mâini steaguri turcești și portretele lui Atatürk și ale lui Celal Bayar.
Din Piața Taksim grupuri (bande) de fanatici bine organizate, formate din 15-50 de persoane, cărora li s-au furnizat răngi, bâte, lopeţi, târnăcoape, lămpi cu acetilenă pentru a deschide casele de bani, dinamită şi benzină (pentru incendiul plănuit) s-au îndreptat spre cartierul Peran, unde se aflau cele mai multe firme, magazine și locuințe grecești. Conform istoricului Spiros Vryonis a existat un sistem de atac în trei valuri succesive. Primul val spărgea ușile și ferestrele magazinelor și caselor care erau marcate ca fiind grecești, apoi cel de-al doilea val se năpustea asupra lucrurilor dinăuntru pe care le distrugea, le jefuia și le arunca afară, iar cel de-al treilea val definitiva distrugerea atât în interior, cât și în exterior. Timp de 4-5 ore bandele turcești (în jur de 100.000 de persoane) au făcut ravagii sub privirile îngrozite ale grecilor, care nu îndrăzneau să vorbească sau să se opună. Totul s-a desfășurat sub privirile indiferente ale poliției și armatei, ba mai mult în unele cartiere au și ajutat, deși aceștia trebuiau să apere și să protejeze averea și integritatea fizică a unor cetățeni pașnici, care trăiau și munceau legal în Turcia. În unele cazuri, polițiștii nici n-au ieșit din sediile lor, iar unii paznici de noapte le-au indicat prădătorilor casele grecilor. Au fost distruse 1.000 case, 2.500 au fost parţial distruse şi toate jefuite, 4.000-4.500 magazine au fost jefuite şi distruse sau vătămate, 30 bărbaţi greci au fost ucişi, câteva sute au fost bătuți, umiliți și răniți, iar 200 de grecoaice au fost violate. În tot acest interval gloata înfuriată striga cu mânie și înjura: „Astăzi jaful, mâine masacrul”, „O să bem sângele necredincioșilor” și multe altele.
Bandele de prădători s-au îndreptat și spre bisericile ortodoxe grecești și spre cimitirile creștine din oraș. Stricăciunile făcute acestor biserici au fost enorme: dintre cele 83 biserici ortodoxe greceşti, 59 au fost arse şi majoritatea celorlalte au suferit vătămări grave ale icoanelor şi frescelor străvechi de mare valoare; mormintele patriarhilor au fost distruse; cimitirele creştine au fost profanate. Prin urmare au fost distruse tezaure bisericești de o inestimabilă valoare artistică, istorică și arheologică. Acțiuni împotriva grecilor s-au înregistrat și la Izmir și la Ankara, ceea ce dovedește că a existat un plan bine conceput la nivel guvernamental. Au fost distruse și unele magazine și întreprinderi ale evreilor, armenilor, și chiar ale unor musulmani. La ora 2.00 dimineața a fost decretată starea marțială, și-au făcut apariția primele tancuri pe străzi și jaful a încetat.
Un fotograf grec, Dimitrios Kaloumenos, cu riscul de a fi prins și pedepsit, a reușit să fotografieze în acele zile, case, magazine, biserici, școli, așezăminte distruse, așa că există numeroase imagini care vorbesc elocvent despre distrugerile și jaful practicat pe seama grecilor. De menționat că Patriarhia Ecumenică și Consulatul Greciei au fost protejate de armată și poliție, nimeni neputând să ajungă acolo, ceea ce demonstraeză că autoritățile cunoșteau despre intențiile turcilor. Conforn mărturiilor lor, grecii au fost luați prin surprindere, nu se așteptau la un de atac așa de agresiv din parta turcilor lângă care trăiau și munceau de secole. Se simțeau singuri, neajutorați la cheremul bandelor de jefuitori. Pogromul a dovedit, încă o dată, că turcii nu-i doreau pe greci ca cetățeni turci.
Imediat, după aceste acțiuni barbare împotriva grecilor, premierul Menderes a promis că vinovații vor fi pedepsiți. Au fost arestate 3.813 persoane, dar tribunalele i-au achitat pe cei mai mulți din lipsă de dovezi sau doar pentru faptul că au acționat spontan din spirit patriotic față de evoluția situației din Cipru. În mesajul său radiofonic, Menderes, surprins de amploarea acțiunii, a recunoscut că „statul n-a reușit să protejeze averea cetățenilor săi și a promis că comunitatea greacă va fi reabilitată economic și moral”, susținând, totodată că aceste tulburări au fost comise de către mizerabilii comuniști, care urmăreau să submineze regimul.
A doua zi, ministrul turc de externe, Fatim Zorlu, aflat la Londra unde se desfășura Conferința tripartită, a declarat că: „… în Turcia au existat unele acțiuni spontane ale poporului turc, ca reacție la cererile absurde ale Greciei și datorită atacului asupra Consulatului Turciei la Salonic”.
Guvernul grec a reacționat cu întârziere și timid, pe 9 septembrie. Premierul Alexandros Papagos era grav bolnav (va deceda pe 4 octombrie), așa că prima reacție a fost din partea ministrului de externe, Stefanos Stefanopoulos, care a trimis o notă de protest omologului său turc, în care printre altele menționa “că această mare catastrofă pricinuită grecilor constituie o acțiune dușmănoasă pe seama unui aliat”, că „guvernul și autoritățile locale sunt răspunzătoare pentru poziția lor pasivă față de evenimente” și că „modul coordonat al acțiunilor dovedește clar că aceste atacuri au fost planificate din timp și au fost bine organizate”.
Deși redacțiile ziarelor grecești au fost greu lovite, ziarul „Vocea Liberă” a reușit, pe 10 septembrie 1955, în condiții deosebit de grele să scoată primul număr după evenimente, în care curajosul ziarist, Andreas Lambikis, descrie noaptea din 6 septembrie ca “Noaptea Sfântului Bartolomeu” pentru greci, cerând totodată de la guvernul turc să înceteze cu discriminările pe seama cetățenilor turci de origine greacă și să le garanteze siguranța de care au nevoie toți cetățenii țării.
Grecii, deși erau îngroziți, decepționați, fără locuri de muncă și ruinați, n-au părăsit Constantinopolul, așa cum și-ar fi dorit turcii, au plecat doar vreo 5.000 de persoane, în special cei bogați și cei care aveau pașapoarte grecești. Grecii au reușit să supraviețuiască în locurile lor de baștină datorită hărniciei lor și datorită faptului că dispuneau de cunoștințe tehnice, pe care turcii aduși din Asia Mică nu le aveau. Atmosfera după această groaznică tragedie era grea, apăsătoare, liniștea sufletească a comunității fiind grav zdruncinată. Astăzi, cei aproximativ 2.000 de greci, majoritatea în vârstă, trăiesc în diferite cartiere ale Constantinopolului, făcând eforturi mari ca să-și păstreze limba, religia și tradițiile. Nu mai există cartiere grecești ca la începutul secolului XX, când în marea metropolă trăiau 225.000 de greci. Patriarhul ecumenic Bartolomeu luptă de ani de zile ca această mică comunitate să nu dispară definitiv din peisajul acestei mari metropole, care numără peste 17 milioane de locuitori.
Evenimentele din septembrie 1955 au constituit un moment de cotitură în istoria comunității grecești din Constantinopol, dar și al relațiilor greco-turce. Vechea epocă începută pe la 1930 prin politica de apropiere și prietenie dusă de Venizelos și Atatürk lua sfârșit și începea una nouă în care va domina frica, neâncrederea și suspiciuna. Era începutul dezrădăcinării unei comunități care, de secole, prin realizările sale deosebite în toate domeniile, dădea lumină și culoare orașului.